Devotional 30 aprilie 2015

Abdicarea înţelepciunii

Dacă Îmi slujeşte cineva, să Mă urmeze; şi unde sunt Eu, acolo va fi şi slujitorul Meu. Dacă Îmi slujeşte cineva, Tatăl îl va cinsti. (Ioan 12:26)

Mai presus de “a fi sau a nu fi,” .” (William Shakespeare) existenţa umană antagonizează a trăi frumos, aşezat, manierat şi a exista superficial, întrerupt şi indiferent. Raţiunea penetrează până la paroxism ambele peisaje doar pentru a determina o pendulare între cele două stiluri de vieţuire. În fond totul se rezumă la sens; la o căutare a unui indispensabil şi totuşi respins sens al vieţii.
“O viaţă în cuprinsul căreia întrebarea cu privire la sensul vieţii nu survine niciodată e o viaţă fără sens autonom. Viaţa tinde să aibă sens de îndată ce îţi pui problema sensului ei. Sau, a reflecta asupra sensului vieţii poate fi, în sine, un sens de viaţă.” (Andrei Pleşu, Despre frumuseţea uitată a vieţii)
Aşadar reflectarea la sensul vieţii face diferenţa între „a fi sau a nu fi.” (William Shakespeare) De prea multe ori însă ne lăsăm amăgiţi de concepţii care ne sugerează să depunem eforturi chinuitoare în a dezlega misterele existenţei, în a descoperi soluţii nemaiauzite, neînţelegând că un popas de reflecţie poate îndeplini mult mai mult decât ne imaginăm.
Oscilăm între imposibil şi posibil, ne târâm sufletele prin noroiul compromisului şi presărăm apoi peste toate în loc de praf magic mirajul îndeplinirii datoriei de cetăţeni ai planetei. Uitând de perdeaua de ceaţă din adânc – teama – sau poate ascunzând-o de privirile înţepătoare, păşim cu tupeu pe scena vieţii fără să avem măcar puţin habar cu ce se mănâncă. Ne mai împiedecăm pe parcurs, dar jucăm teatru cum că nu ne doare şi înaintăm sfâşiindu-ne orice tentativă de regrete. Dăm din coate doborându-ne competiţia şi ne izbeşte iluzia că suntem fundamentaţi pe un piedestal prea solid pentru a fi dărâmat.
A te opri pentru o clipă să reflecţi la ce daune îţi provoci zilnic e tot ceea ce trebuie; nimic mai mult, nimic mai puţin. „Ridicaţi-vă, măcar pentru o clipă din mlaştina intereselor voastre imediate. Luaţi un pic de înălţime! Luaţi un pic de distanţă faţă de harţa zilnică, faţă de combativitatea partizană şi faţă de voi înşi-vă! Desprindeţi-vă, într-un minim elan igienic, de măruntaie, idiocrazii, vorbe grele, obsesii şi nevroze. Respiraţi mai amplu, priviţi, scurt, spre mijlocul cerului, reînvăţaţi să surâdeţi. Încercaţi să fiţi măcar o oră pe zi singuri şi inactuali… Există şi alte bucurii decât bucuria de a-ţi strangula duşmanul. Există şi alte plăceri decât plăcerea de a răni, de a calomnia… Există de asemenea drame, spaime şi dezastre mai mari decât cele care ni se vântură pe sub nas în diversele show-uri televizate. Nu vă mai conduceţi viaţa din subteranele sufletelor voastre agitate. Aşezaţi-vă, la răstimpuri, pe un loc mai înalt decât voi înşivă. Sus inima! Sus capul! Viaţa, viaţa adevărată e în altă parte…” (Andrei Pleşu, Despre frumuseţea uitată a vieţii)

Laura Manuela Şteţco

Devotional 29 aprilie 2015

Demachierea chipului ce pretinde a fi pictat în culorile cerului

Mărturisiţi-vă unii altora păcatele şi rugaţi-vă unii pentru alţii, ca să fiţi vindecaţi. Mare putere are rugăciunea fierbinte a celui neprihănit. (Iacov 5:16)

“Sunt cine sunt astăzi datorită alegerilor pe care le-am făcut ieri.” (Eleanor Roosevelt) Atitudinea pe care o avem zi de zi determină hotărâri, iar aceste hotărâri afectează viitorul.
Vorbind din perspectivă profesională, aş spune că există două categorii principale de persoane: pe de o parte sunt cei care pun cariera mai presus de orice, chiar şi mai presus de religie şi principii, iar pe de alta sunt cei care se dau atât de spirituali încât consideră că nu e necesar să te mai dezvolţi, să progresezi pe alte planuri. Şi fie că o dăm într-o extremă sau în cealaltă ajungem să avem opinii eronate despre lume şi viaţă. Şi opiniile au libertate de exprimare, dar faptele sunt sacre, (parafrazare a unui citat din engleză „Opinions are free, but facts are sacred.”) abia ele dovedesc cum stau lucrurile într-adevăr.
Am cunoscut oameni care datorită influenţei din mediile academice erau setaţi în a pune cariera pe primul loc, în a se dezvolta pe plan profesional în aşa fel încât făceau o obsesie din asta. Nu e rău să ai ambiţie şi să vrei să atingi excelenţa, dar în momentul când aceasta ajunge să pună stăpânire pe întreg timpul tău, pe întreaga ta energie şi te trezeşti cu gândul la asta şi nu ştii altceva decât asta atunci e o problemă. E o problemă mai ales dacă îl dai pe Dumnezeu laoparte, dacă pe oameni îi tratezi cu asprime, ca şi cum pe ei ar trebui să foloseşti bisturiul şi dacă pierzi din vedere sensul vieţii. Viaţa nu se rezumă la a-ţi alimenta încontinuu orgoliul şi a sustrage aplauze şi a alerga doar după statut. Viaţa înseamnă să ştii să trăieşti frumos, să te bucuri de parcursul drumului, să apreciezi oamenii pe care-i întâlneşti, să găseşti semnificaţia existenţei şi să aperi valorile. Bineînţeles e nevoie şi de diplome, e indicat să participi  la cât mai multe seminarii şi ateliere, dar e important să ştii ce pune stăpânire pe tine şi ce informaţii sunt sănătoase pentru creierul tău şi mai ales cum îţi modelează ele comportamentul.
La polul opus stă categoria prinsă în mrejele mediocrităţii care consideră că Domnul vine curând şi nu mai e necesar să ne stresăm cu lucruri „banale”, nu e indicat să studiem cărţile seculare, ci trebuie să ne izolăm undeva departe de ispite şi să avem grijă ca nu cumva să fim afectaţi de ceva “păcătos.” Astfel de oameni sunt în stare să ţină predici ore întregi învârtindu-se în jurul aceleiaşi idei fără însă a spune ceva ieşit din comun şi fără a căuta să empatizeze şi să înţeleagă nevoile celor din jur pentru a veni în întâmpinarea lor aşa cum pretind că e ideal. Şi se plafonează şi nu numai că rămân ei la acelaşi nivel, ci atunci când aud pe cineva citând alte opere decât cele inspirate schimbă culorile feţei în toate nuanţele curcubeului de parcă l-ar vedea pe “Zgândărilă.” Ca să poţi să le vorbeşti oamenilor pe-nţelesul lor trebuie să ai anumite cunoştinţe, trebuie să ai un anumit nivel de cultură şi ca să găseşti puncte comune de discuţie trebuie să citeşti opere recunoscute. Nu sunt la ideea să fii infectat cu tot felul de mizerii şi tot felul de teorii ateiste, mai ales dacă nu eşti sigur pe principiile tale şi dacă nu ai o stabilitate în convingerile tale, însă dacă vrei să fii cap şi nu coadă trebuie să atingi acel nivel promovat de Biblie în care să faci orice lucru cât poţi de bine, în care să-ţi foloseşti talanţii şi să tinzi spre înalt asemena Maestrului. Biblia nu învaţă să arăţi cu degetul
spre celălalt dacă e mai învăţat decât tine şi să-l etichetezi drept apostaziat doar din invidie; dacă tu nu te ridici la nivelul lui nu-l înţepa şi nu-l face să se simtă vinovat pentru capacităţile lui; nu asta înseamnă pocăinţa, să vânezi greşeli în ograda altuia.
Creştinismul nu încurajează extremele bolnăvicioase care îţi liniştesc spiritul justiţiar. Conceptele lui Hristos răspândesc bunătate, îngăduinţă, a tinde spre înalt şi a rosti adevărul frumos, cu dragoste. Dacă nu eşti în stare să faci asta mai ai încă de lucrat…
Nu ai fost chemat să te legi doar de această viaţă trecătoare şi să-ţi creezi un nume care să dureze o sută de ani, ci ai fost chemat să lucrezi la un nume care să dureze o eternitate. Şi nu ai fost chemat nici să judeci pe aproapele tău sub pretexte false doar pentru că nu-ţi place să-i fii inferios, ai fost chemat să-l iubeşti, să-l respecţi şi să-l ajuţi să urce şi mai mult, să te bucuri chiar şi când e la o altitudine semnificativă faţă de tine. Ăsta e adevăratul spirit al lui Isus, asta înseamnă a trăi după metodele Lui şi nu ce te învaţă fariseii contemporani.
În ziua de azi nu mai e timp de periat, ci adevărurile se spun răspicat ca pe vremea lui Mica fie că ne place fie că nu, fie că vrei să asculţi, fie că negi şi acuzi de erezie. În ziua de azi nu ai de ales între o extremă sau alta, ci ai de ales între a trăi echilibrat şi constant după principii sănătoase sau a fi instabil trecând de la imoralitate la exces de zel. „Cei mai cunoscuţi creatori sunt acei artişti a căror operă e viaţa însăşi, cei care exprimă inexprimabilul fără pensulă, daltă, lut sau chitară. Ei nici nu pictează, nici nu sculptează –opera lor este viaţa. Acolo unde sunt ei pulsează viaţa. Ei văd, dar nu trebuie să deseneze,  ei sunt artişti, dar ştiu să trăiască. “ (J. Stone)

Laura Manuela Şteţco

Devotional 28 aprilie 2015

“Melt the snow”

Ferice de cel ce rabdă ispita. Căci, după ce a fost găsit bun, va primi cununa vieţii pe care a făgăduit-o Dumnezeu celor ce-L iubesc. (Iacov 1:12)

Asemenea lui Sherlock Homes, Dr House sau a altor personaje care înfăţişează anumite profiluri contemporane ne place să ne ascundem. Ne punem o mască, ne învăluim în duritate şi insensibilitate, poleim cu ignoranţă şi ironie şi credem că lumea nu o să ne observe profunzimea şi vulnerabilitatea. Însă cine deţine mult “mobilier” la “mansardă” sparge poleiala cu o privire şi vede dincolo de aparenţa ce o dăm pe tavă asemenea capului botezătorului.
Uneori e nevoie de multă psihologie pentru a citi un personaj complex, dar alteori până şi un copil îţi observă adâncimile. “Poţi să fugi, dar nu te poţi ascunde.” (autor necunoscut) Realitatea te va urmări mereu… Şi adevărul e că se reuşeşte citirea unui personaj atunci când şi „cititorul” se regăseşte în aceeaşi ipostază. „Nu eşti psiholog bun dacă tu însuţi nu eşti un subiect de studiat, dacă materialul tău psihic nu oferă zilnic o complexitate şi un inedit care să incite curiozitatea ta continuă.” (autor necunoscut)
Ne împiedicăm de prea multe ori în aparenţe şi uneori acestea confirmă interiorul, dar mai există şi excepţii care dau peste cap teoriile noastre. Şă tocmai datorită prejudecăţilor mele cauzate de frică şi de autoprotecţie şi datorită mândriei lui care-l împiedică să arate cine e cu adevărat se recrează uneori scene asemănătoare cu cele dintre Darcy şi Elisabeth (Mândrie şi prejudecată). Şi în aceste situaţii în care depăşeşti zidurile şi încerci să vezi ce  e mai bun şi mai frumos în oameni, în această încercare de a scoate la iveală perle protejate de scoici dure, singurul gând care îţi face inima să tresare e acesta: “există cuvinte pe care merită să le spui, există fapte pe care merită să le faci, există oameni pentru care merită să încerci.” (Radio Vocea Speranţei)
Eram într-o ocazie într-o biserică şi aveam grijă de nepotul unei prietene. Avea 12 ani şi era foarte deştept aşa că mă străduiam să am grijă să nu se plictisească în timpul predicii – pentru că îmi plac copiii şi îmi place să empatizez cu ei. Mi-a spus că e preocupat de origami aşa că i-am dat foi şi l-am pus la lucru. Şi a început să modeleze hârtia şi pentru că era talentat atrăgea atenţia şi celorlalte colege de cor de lângă mine. A modelat o haină din hârtie şi un inel şi i le-a oferit unei fete care se afla lângă mine. Mi s-a părut un gest drăguţ venit din partea unui copil că a oferit din creaţia lui, dar apoi am văzut că era şi foarte perspicace în a observa ce cadouri se potrivesc. Tipa respectivă era foarte cochetă şi preocupată de stil, de haine şi cam cu gândul la măritiş. Aşa că haina şi inelul ce semăna cu unul de logodnă din hârtie se potriveau de minune. A început apoi să modeleze altceva şi mi-a zis că urma ceva pentru mine aşa că eram curioasă şi aşteptam cu sufletul la gură să văd ce inspiraţie are şi mai ales ce a observat că mi se potriveşte mie. După ce mâinile lui micuţe au tot împăturit foaia am zărit o mică inimă din hârtie, dar nu una simplă, ci împachetată foarte ingenios şi care se deschidea şi avea un mic compartiment pe mijloc. Am rămas uimită că mi-a citit exact însemnătatea numelui meu – “femeie capabilă de sentimente profunde.” Inima aceea o păstrez şi acum într-unul din carneţelele mele pentru că mă face să mă gândesc la ce văd oamenii în mine…
„Inima omului este ca şi pământul: poţi semăna, poţi planta, poţi construi ce vrei la suprafaţă, dar ea va continua să aibă florile şi fructele sale.” (Victor Hugo)

Laura Manuela Şteţco

Devotional 27 aprilie 2015

Perfect… cu tine

 

Eu sunt Păstorul cel bun. Eu Îmi cunosc oile Mele, şi ele Mă cunosc pe Mine, aşa cum Mă cunoaşte pe Mine Tatăl şi cum cunosc Eu pe Tatăl; şi Eu Îmi dau viaţa pentru oile Mele. (Ioan 10:14-15)

 

Unii oameni preferă să se simtă importanţi, să fie în centrul atenţiei şi de aceea prefră un anumit tip de mediu care să le favorizeze asta. Şi acest mediu e de obicei unul restrâns, unde majoritatea omaenilor se cunosc între ei. Astfel meritele pot fi atribuite celui care ştie cum să  se descurce în lumina reflectoarelor.
Alţii preferă să fie într-o continuă dezvoltare, să fie într-un mediu mai larg cu mai multe posibilităţi pentru a fi stimulaţi şi din exterior ca să dea ce au mai bun din ei. Şi această categorie se simte confortabil când se pierde în mulţime şi are parte de acel individualism specific oraşelor mai mari. Nu se mulţumesc să fie aplaudaţi de o majoritate dintr-o zonă cu mai puţănă cultură, ci mai degrabă de un grup mai restrâns, dar cu preocupări mai înalte. Pentru că dacă toată lumea te aprobă şi te apreciază – şi mai ales cei sub nivelul tău – te vei simţi confortabil într-adevăr, dar nu vei creşte; te vei plafona şi vei înceta să te ridici la un stadiu mai înalt. Şi pe lângă asta vei ajunge să ai o părere prea bună despre tine şi îi vei trata pe oameni cu aroganţă…
Am prieteni care fac parte din prima categorie şi îi înţeleg pentru că eşti mai în siguranţă într-un mediu în care lumea te cunoaşte, te vede ca pe cineva. Unii sunt făcuţi pentru asta… Şi eu prefer siguranţa… dar prefer şi provocările şi de aceea îmi place un mediu care îmi solicită creierul, un mediu plin de cultură, care să-mi stârnească inspiraţia… Şi ei mă judecă pentru asta. De ce? Aparent pentru că funcţionez diferit. Dacă analizez mai mult lucrurile însă, deoarece prezenţa mea în mediul lor contează şi dacă aş fi în altă parte mi-ar duce dorul. Dar nu pot să-mi spună asta pe faţă fără să le fie afectat orgoliul. Aşa că sunt nevoită să citesc printre rânduri şi să mă contrazic cu zâmbetul pe buze ştiind mesajul din spatele argumentelor.
De multe ori prietenii au moduri ciudate de a ne arăta că ţin la noi… Important e ca noi să ne prindem şi să acţionăm ca atare.

Laura Manuela Şteţco

Devotional 26 aprilie 2015

Principii de bază când vine vorba de cucerire
– partea a doua  –

Înţelege ce-ţi spun; Domnul îţi va da pricepere în toate lucrurile. (2 Timotei 2:7)

“Primul lucru a fost să te caut din priviri şi tu nu erai… Şi mă gândeam că s-ar putea să fie din cauză că mă iubeşti şi tu şi asta te înspăimântă… Înţeleg. Înţeleg că eşti speriată. Dar nu vei mai simţi aşa pentru că eu nu plec nicăieri… Pentru că eu cred că eşti cea mai bună şansă a mea să fiu mai bun. Mă faci să vreau să fiu mai bun. Şi cred că pot să fiu. Cu tine cred că pot. Aşa că nu plec nicăieri, iar tu poţi să nu te mai ascunzi. Şi dacă vrei să fii speriată e în regulă, dar fii speriată împreună cu mine…“ (Shonda Rhimes) Ăsta da discurs, nu-i aşa? Lucrurile ar fi mult mai simple dacă celălalt ar ştii ce e în sufletul nostru şi ar ştii cum să ne ia, cum să ne citească gândurile fără ca noi să afisăm ceva. Însă realitatea infirmă de cele mai multe ori existenţa unui astfel de “specimen” supradotat cu astfel de talente. De cele mai multe ori sunt necesare eforturi asidue şi timp îndelungat ca un cuplu să ajungă la stadiul în care să întâmpine nevoile şi dorinţele partenerului fără ca acesta să spună ceva. Realitatea e mult mai crudă!
Nu ştim ce doreşte celălalt pentru că nici măcar nu ne străduim să aflăm, de obicei suntem prea preocupaţi de propria persoană şi de ce dorim noi. Sau nu-l cunoaştem îndeajuns pe cel de lângă noi, nu ne cunoaştem bine nici pe noi şi ne trăim viaţa plini de frustrări. Unele filme romantice care vor să ne conştientizeze de cum stau lucrurile în realitate şi să ne ofere explicaţiile pentru care nu funcţionează unele relaţii prezintă profilurile bărbaţilor ca să ne dăm seama în ce categorie intră fiecare şi să aflăm cu ce tip de probleme ne confruntăm. Nu voi enumera profilurile de acolo, ci mă voi ocupa de cei pe care i-am studiat eu, de cei pe care i-am observat în viaţa reală:
–    ce care ţintesc prea sus, au pretenţii kilometrice şi au fiţe pe ei; speră să găsească fata ideală, dar nu-şi dau seama că ei nu oferă nici pe jumătate din ce pretind.
–    cei care fac parte din categoria băieţi buni şi au potenţial mare de a se dezvolta şi mai mult, însă în loc să caute pe cineva în stare să exploateze potenţialul se uită după opusul lor şi sunt refuzaţi ca mai apoi să se descurajeze şi să caute “în afară” acceptare.
–    cei cărora le place jocul şi deşi pretind că vor o relaţie serioasă, aleg independenţa şi se complac până târziu în postura de burlaci.
–    cei care sunt atraşi de statut şi avantaje şi vor o tipă ambiţioasă care să lupte şi în locul lor şi ei să se bucure doar de rezultate; nu ţin cont de adevăratele valori şi se uită doar după carcasă şi prestigiu.
–    cei care afişează religiozitate, dar duc lipsă de spiritualitate şi de profunzime; în biserică etalează imaginea perfectă, însă studiindu-i mai îndeaproape, vei observa că detaliile îşi spun cuvântul.
–    cei superficiali şi prea realişti, nemulţumiţi de viaţă şi care citică tot ce mişcă.
–    cei prea influenţabili care preferă pe cele cu personalitate puternică ca să-i mai pună la punct şi să-i trezescă la realitate.
–    cei care sunt frumoşi, deştepţi, manieraţi, amuzanţi, descurcăreţi, harnici, atenţi, originali, modeşti, înţelepţi, romantici, finuţi, îndrăzneţi şi generoşi… şi care trăiesc  undeva pe la Polul Nord pe lângă Santa.  (Dar să nu fim pesimiste că cine ştie… poate, poate…)
Lista poate fi lungă pentru că există atâtea tipuri şi profiluri încât avem bătăi de cap dacă începem să definim mai mult.  Şi poate că sunt şi liste mai obiective, dar fiecare vorbeşte din perspectiva proprie, în funcţie de ce întâmpină. Şi or fi şi liste cu profilurile feminine, însă fiecare se ocupă cu ce analizează de obicei.
Degeaba încercăm să săpăm după ideal ca după o comoară şi să trăim neîmplinirea prin Pseudo-Eldorado, viaţa ne învaţă că „dragostea devărată nu vine atunci când găseşti persoana perfectă, ci învăţând să vezi o persoană imperfectă perfectă.” (Jason Jordan) Şi hai să fim serioşi, nici noi nu suntem prea aproape de ideal şi atunci de unde atâtea pretenţii… Let’s get real!
“Vedeţi ce complicată a devenit viaţa… kilometrii scrişi despre ce înseamnă să fii bărbat, despre ce înseamnă să fii femeie…” (Iacob Coman) şi uneori tot degeaba… Cât trăim învăţăm şi se pare că lecţiile tot nu se epuizează, dar probabil că şi în asta constă farmecul vieţii. Ne aflăm într-un carusel trecând mereu pe lângă aceleaşi situaţii până prindem morala… sau până ameţim. Şi deşi o căutăm cu atâta însetare, “nu trebuie să fii freudian ca să vezi că dragostea poate fi, de fapt, periculoasă…” (Alon Gratch) E pericolul să ţi se schimbe viaţa, e pericolul să trebuiască să-ţi confrunţi fricile şi mai presus de toate e pericolul… să fii fericit! So go for it!

Laura Manuela Şteţco

Devotional 25 aprilie 2015

Principii de bază când vine vorba de cucerire
–    prima parte –

Cu Tine mă năpustesc asupra unei oşti înarmate, cu Dumnezeul meu sar peste zid. (2 Samuel 22:30)

“Pentru fiecare frumuseţe din lume există un ochi care să o vadă, pentru fiecare adevăr există o ureche care să-l asculte şi pentru fiecare iubire, există o inimă gata să o primească.“ (autor necunoscut) Aşa să fie oare?…
Îmi place să analizez oamenii, să le studiez comportamentul, să-i citesc din primele secunde de interacţiune, să-i împart în categorii, să le prevăd reacţiile, să le interpretez limbajul non-verbal, să le descifrez simţămintele ascunse sub scuturile de protecţie, să le înlătur diplomaţia şi să spulber vălul de ceaţă pe care-l afişează. Şi asta face din mine un “scriitor” apreciat, o amică solicitată pentru obiectivitatea ei şi intuiţia ascuţită, dar mai presus de toate acestea, “talentul” acesta îi alungă pe oameni din preajma mea.
Oricât de deschişi ar părea unii şi oricât de transparenţi s-ar da, oamenii fac mereu eforturi pentru a întreţine o imagine – ce corespunde mai mult sau mai puţin cu realitatea. Şi când tu treci peste această barieră interogându-le sinceritatea şi vrând să scoţi la iveală tocmai ce ei se străduiesc să îngroape adânc, se risipesc ca stelele în noapte rămânând undeva departe, reci şi cu imaginea aceea strălucitoare ce nu poate fi spartă de la aşa distanţă.
Mult timp nu am înţeles ce-i punea pe fugă pe unii, dar de-a lungul cercetărilor mele am constatat că aşa cum mie nu-mi place să-mi expun vulnerabilitatea colţilor mulţimii, tot aşa nici ei nu preferă să li se ştie toate punctele slabe. E o formă de protecţie; lumea ar putea lua în derâdere defectele tale, ar putea să te pună la colţ, să te marginalizeze sau mai rău să te compătimească. Şi atunci nu ai decât o singură soluţie: afişezi doar ceea ce ei vor să vadă. Şi uite-aşa ne ascundem de ceilalţi, fugim până şi de noi, negăm ceea ce suntem, intrăm într-o criză de identitate, ne pierdem din individualitate şi punem bariere astfel încât nimeni să nu pătrundă în spaţiul nostru. Glazurăm cu un zâmbet şi cu un răspuns sec că totul e bine şi înăuntru e explozie de sentimente şi trăiri care mai de care mai diverse.
În toată această campanie electorală ce are ca scop câştigarea voturilor mulţimii uităm că mulţimea nu ştie ce vrea, ci e împinsă de val sau s-ar putea să vrea „capul lui Moţoc” şi atunci ce faci? Faci mereu compromisuri ca să-i satisfaci dorinţele şi să-ţi câştigi aplauzele?…
Dincolo de imaginea impecabilă pe care o expui şi dincolo de aparenţele pe care privitorii le dau, e un suflet cu un întreg spectru de emoţii umane şi e o mulţime cu o paletă întreagă de trăiri şi simţăminte. De ce să nu le arăţi cine eşti? Ţi-e teamă de respingere? Sau ţi-e şi mai teamă că ei ar putea fi la fel ca cel pe care vrei să-l ascunzi?…
Complexitatea umană ne depăşeşte de cele mai multe ori. Ne construim cele mai sofisticate scuturi de protecţie pentru a nu fi respinşi, pentru a nu suferi şi uneori tocmai asta crează distanţe, respingere şi deficienţe în relaţionare. Din observaţiile personale am constatat că alte lucruri contează pentru a câştiga o majoritate covârşitoare de voturi: compatibilitatea îmbinată cu complementaritatea, asemănarea cu mediul de provenienţă şi strategiile cu care controlezi simţămintele.
„Pentru fiecare iubire există o inimă gata să o primească…” deci oricât te-ai strădui  să-i arăţi celuilalt că eşti aşa cum îi place lui, nu vei putea să joci teatru îndeajuns de bine pentru că în timp te va citi şi va vedea cum eşti în realitate. Şi nimănui nu-i place

să fie luat de fraier… dacă cineva se face că nu vede cum te prefaci, nu înseamnă că nu vede… Se caută de obicei suflete pereche care să fie compatibile, care să ne semene, să ne împărtăşească convingerile, cu care să avem subiecte comune şi care să gândească ca noi, care să ne înţeleagă trăirile. În acelaşi timp, convinşi de propriile limite, se caută suflete pereche care să ne completeze, să ne întregească, să compenseze  punctele slabe cu propriile puncte forte şi pe care să le stimulăm să se dezvolte pe diverse planuri.
Oricât de frumos, deştept, manierat, descurcăreţ ar fi cineva –  şi lista poate continua – probabil ne cucereşte pentru câteva clipe şi atât. Sau şi dacă ne atrage atenţia pentru mai mult timp şi încercăm o interacţiune şi „el” sau „ea” acceptă provocarea, vom observa că nu va funcţiona. Nu va merge deoarece nu căutăm un profil al lui „Mister Right” sau a unei „Miss Perfect,” ci în adâncul nostru dorim pe cineva care să semene cu cei din familie, cu cei din mediul în care am crescut. Fiind obişnuiţi într-un anumit cadru, ca să ne putem rupe de acolo şi să facem schimbarea majoră cu un alt cadru avem nevoie totuşi de un element constant care să nu producă
teamă de nou sau disfuncţionalitate. Avem nevoie de cineva asemănător cu cei din mediul nostru de provenienţă ca să ne simţim “ca acasă,” deşi de multe ori nu ne dăm seama sau nu recunoaştem acest lucru. Uitaţi-vă la partenerul de lângă voi şi spuneţi dacă nu seamănă cu mama, tata, fratele, sora, bunica sau mai ştiu eu  ce persoană apropiată sau dacă nu cumva e o combinaţie a lor… Există bineînţeles şi excepţii atunci când mediul de provenienţă e unul traumatizant sau ostil şi ne provoacă răni şi atunci vrem să evadăm de acolo şi de aceea căutăm exact opusul. Însă nici în aceste cazuri nu se reuşeşte mereu deoarece în unele situaţii, oricât ai încerca să te desprinzi de mediul respectiv constaţi că se crează un fel de dependenţă chiar şi faţă de un agresor sau o persoană care-ţi produce nefericire şi eşti tentat să dai peste acelaşi gen de om tocmai din teama de a te confrunta cu un alt mediu, din teama de a nu face faţă într-un alt cadru, fie el şi mai propice.
Deşi am citit o grămadă de cărţi despre relaţii, sunt dezamăgită când nu se aplică principiile de acolo. Ba mai mult decât atât au dreptate filmele şi revistele care îţi spun că ai nevoie de anumite strategii şi jocuri ca să cucereşti şi cu sinceritatea şi bunătatea nu  câştigi mereu. Ne place pericolul, preferăm şemcherii, suntem atraşi de scorpii şi asta demonstrează că uneori e nevoie de un plan de acţiune şi nu de “Miss Charity” sau „Mister Goodness.” Nu vreau să fiu înţeleasă greşit: nu promovez filmele sau revistele ce susţin emanciparea femeii, din contră susţin valorile şi adevărul. Însă datorită degradării societăţii s-a ajuns la un grad atât de scăzut de vieţuire şi media a influenţat atât de mult principiile noastre încât suntem atraşi de ceea ce e pe micul ecran şi de asta se depun eforturi în procesul de cucerire, ca să ne dea aparenţa că lucrurile seamănă cu ceea ce vizionăm.
Din păcate drama aceasta se observă la tot pasul şi deşi facebook-ul e plin cu tot mai multe poze cu nunţi, e tot mai greu să găseşti perechea potrivită. Pentru că lumea se schimbă, oamenii sunt diferiţi, principiile de odinioară nu mai funcţionează, afişăm altceva decât suntem şi atunci e greu să-ţi dai seama dacă ţi se potriveşte o persoană sau nu şi lista e lungă. Şi totuşi ne consolăm cu gândul că… “pentru fiecare frumuseţe din lume există un ochi care să o vadă, pentru fiecare adevăr există o ureche care să-l asculte şi pentru fiecare iubire, există o inimă gata să o primească.“ (autor necunoscut)

Laura Manuela Şteţco

Devotional 24 aprilie 2015

La răscruce de… gânduri

Şi dacă vei umbla în căile Mele, păzind legile şi poruncile Mele, cum a făcut David, tatăl tău, îţi voi lungi zilele. ( 1 Regi 3:14)

Biblia spune că e mai ferice să mergi într-o casă de jale decât într-una de petrecere. Mergând pe acest considerent am putea spune că e ferice de cei din zona în care locuiesc pentru că în ultima vreme am participat la prea multe înmormântări. În alte zone au predominat nunţile în ultimii ani, aici în schimb au fost la putere lacrimile. Şi dacă uneori treceam nepăsători la vreun priveghi al unui bătrân care şi-a sfârşit la vreme viaţa, de astă dată am fost marcată de sfârşitul vieţii unui tânăr.
Biblia spune că toate îşi au vremea lor… şi totuşi cum poate un astfel de eveniment să fie la vreme când e înainte de vreme?… „Tainice sunt căile Domnului”…
„De ce?”-urile sunt mult prea uzate ca să-şi mai aibă locul aici… Întrebările sunt prea copleşitoare ca să mai poată fi rostite răspicat, iar răspunsurile tipice nu ne mai încălzesc.
Îmi place să filozofez pe marginea vieţii, a sensului ei, dar când viaţa mă pune în situaţia de a aplica filozofiile constat că e mult prea complex totul, e peste limita înţelegerii.
Cine să ne mai aline durerile? Cine să-şi mai ia timp să ne pătrundă frământările? Cine să ne mai înţeleagă trăirile?… E mult prea mult de îndurat, e prea adânc pustiul şi e prea complicat până şi de filozofat!
Mă gândeam că e un rost în toate şi probabil mai avem nevoie de unele tragedii ca să ne trezească din prea posesiva aţipire, dar e mai mult decât atât. Sau cel puţin e necesar să fie! Nu doar trezire, ci rostire hotărâtă a adevărurilor esenţiale. Nu doar entuziasm trecător şi angajamente deşarte de a trăi mai frumos, ci pur şi simplu dorinţa fulgerătoare de a trăi… De a trăi fiecare moment şi a nu lăsa ca viaţa să treacă pe lângă noi. E imperativ!
Ne sunt indispensabile momentele în care să ne refugiem în întrebări şi gânduri, ne sunt necesare schimbările pentru că trebuie să continuăm să ne reinventăm aproape în fiecare minut… Lumea se poate schimba într-o clipă… Nu ai timp să priveşti înapoi… Trebuie să găsim mereu metode să ne legăm rănile şi să mergem mai departe… În felul acesta ne adaptăm, ne schimbăm şi creăm noi variante ale noastre… Trebuie doar să fim siguri că acestea sunt mai bune decât ultima…

Laura Manuela Şteţco

Devotional 23 aprilie 2015

O nouă zi a sosit

 

Eu aş alerga la Dumnezeu, lui Dumnezeu I-aş spune necazul meu. El face lucruri mari şi nepătrunse, minuni fără număr. (Iov 5:8-9)

 

“Indiferent câte planuri ne-am face sau câţi paşi am urma, nu avem de unde să ştim cum se va termina ziua. Desigur, am prefera să ştim ce capcane ni se vor ivi în drum… Întotdeauna accidentele sfârşesc prin a fi cele mai interesante evenimente din zi, din viaţă… Oamenii pe care nu ne aşteptăm să-i vedem venind… întâmplări cu final neaşteptat… te trezeşti că te aflii undeva unde nu te aşteptai să ajungi vreodată… şi e bine… îţi ia ceva timp să te obişnuieşti. Totuşi, te trezeşti că îţi place până la urmă. Aşa că te duci la culcare în fiecare seară cu gândul la ziua de mâine… Îţi revezi planurile, treci în revistă listele şi speri că accidentele care ţi se vor întâmpla vor fi întâmplări fericite.” (Shonda Rhimes)
Fiecare zi constituie o nouă provocare, fiecare dimineaţă face ca inima să-ţi vibreze la gândul că ceva uimitor urmează să se-ntâmple. Miracolele ar putea să dea strălucire unei zile obişnuite. Surprizele ar putea s-o lumineze, iar evenimentele neaşteptate ar putea să te facă în stare să produci acea energie de care nu ştiai că eşti capabil.
Fiecare zi începe cu un “dacă,” însă multe zile se sfârşesc cu “poate mâine”… şi niciodată parcă nu atingem nivelul maxim de împlinire a dorinţelor… Aşa că la finalul zilei când ne contabilizăm alergările, încep “de ce”-urile.
Mai presus de „dacă,” „poate” şi „de ce” rămâne însă „oare.” Oare care a fost proiectul lui Dumnezeu pentru viaţa ta? Oare care e planul Lui pentru fiecare zi? Dacă L-am întreba mai des despre asta, oare zilele noastre ar arăta altfel? Ar fi deosebite?… Nu pot să-ţi răspund. Şi nici tu nu poţi… până nu încerci.

Laura Manuela Şteţco

Devotional 22 aprilie 2015

Conflictul dintre generaţii

Eu sunt Uşa. Dacă intră cineva prin Mine, va fi mântuit; va intra şi va ieşi şi va găsi păşune. (Ioan 10:9)

“Avem nevoie de ajutor. Avem nevoie de sprijin. Altfel suntem singuri, străini… fără legătură cu ceilalţi. Şi uităm cât de conectaţi suntem de fapt. Aşa că în loc de asta preferăm să alegem dragotea, să alegem viaţa… şi pentru moment, ne simţim mai puţin singuri…” (Shonda Rhimes)
Căutăm conexiunile şi interacţiunile dar în acelaşi timp acestea ne aduc cele mai mari frustrări. Nu vrem să ne simţim singuri, dar nici nu am prefera să avem toată ziua conflicte şi polemici. În ultima vreme tot mai mulţi prieteni mi se plâng că nu se mai înţeleg bine cu părinţii. Şi culmea nu se află în perioada adolescenţei ca să putem da vina pe rebeliunea vârstei şi procesele din organism, ci din contră sunt exact la trecerea spre maturitate, când învaţă cum să se confrunte cu viaţa şi cum să se descurce singuri. Unii, fiind la facultate, după ce beneficiază de un an de libertate şi independenţă şi după ce se gestionează singuri, ajunşi în vacanţă din nou sub controlul şi interogatoriul părinţilor se simt agasaţi de întrebări şi ţinuţi prea din scurt. În fond nu mai sunt minori, au învăţat cum să se descurce singuri, cum să-şi facă programul fără ca cineva să-i tot împingă de la spate. Deci cumva sunt îndreptăţiţi să ia viaţa în mâini şi să încerce să fie descurcăreţi.
De cealaltă parte a baricadei însă, se află oamenii maturi, responsabili, cu ceva mai multă experienţă de viaţă, care nu-şi permit să tolereze greşeli prea mari în viaţa copiilor , vrând să vadă la ei prudenţă şi organizare. În plus se obişnuiesc greu cu sentimentul că puii lor au crescut şi sunt gata de zbor, ar vrea să mai prelungească perioada în care pot să-i ţină sub control, pot să-i înveţe, să-i alinte şi să aibă grijă de ei.
Un alt aspect demn de luat în seamă pe acest subiect e şi schimbările care au loc de la generaţie la generaţie. Fiecare generaţie are specificul ei, stilul ei şi cu cât dezvoltarea tehnologică şi schimbările din societate îşi pun mai mult amprenta asupra oamenilor, cu atât aceştia devin mai diferiţi. Pe de o parte devin mai superficiali, mai inexpresivi şi mai preocupaţi de non-valori şi pe de altă parte devin mai informaţi, mai actuali, mai în acord cu cerinţele vremii. Oricum am privi lucrurile, fie dintr-o perspectivă pozitivă, fie din una mai sumbră, ideea e ca generaţiile de acum sunt cu mult diferite de generaţiile părinţilor noştrii şi lucrurile s-au schimbat mult. Asta e şi unul din motivele pentru care apar conflicte şi diferenţe în relaţia părinte – copil.
Ceea ce trebuie reţinut însă e următorul lucru: Dumnezeu e acelaşi, valorile spirituale nu s-au schimbat, s-a modifical probabil doar modul cum ne raportăm la ele sau cum le aplicăm, dar educaţia pe plan spiritual pe care ne-o oferă părinţii e încă ceva de necontestat şi ceva la care avem de învăţat şi de luat aminte. Pe plan intelectual probabil că ne simţim ca şi copii puţin superiori deoarece în ziua de azi avem ocazia să avem mai multe cunoştinţe decât cei mari, însă am putea să urmăm exemplul lor în accentuarea acestui aspect pentru că deşi avem mai multe posibilităţi şi mai multe resurse, le folosim mai puţin. În plan social avem parte de mai multe provocări decât au avut ei şi de mai multe ispite la fiecare pas şi atunci ne simţim îndreptăţiţi uneori să spunem că nu au de unde să înţeleagă prin ce trecem pentru că pe vremea lor nu era la fel. Şi aşa e. Însă am fi surprinşi câte se întâmplau şi pe atunci şi cu ce provocări se confruntau şi ei daca am sta mai des la poveşti cu ei pe acest subiect. Aşa am avea fiecare mai multă empatie şi s-ar găsi mai multe soluţii.
Nu e uşor… nu e nici greu… e uman să asculţi şi să nu înţelegi perspectiva celuilalt, însă “avem nevoie de ajutor. Avem nevoie de sprijin. Altfel suntem singuri, străini… fără legătură cu ceilalţi. Şi uităm cât de conectaţi suntem de fapt. Aşa că în loc de asta preferăm să alegem dragotea, să alegem viaţa… şi pentru moment, ne simţim mai puţin singuri…” (Shonda Rhimes)

Laura Manuela Şteţco

Devotional 21 aprilie 2015

Nisipuri mişcătoare

Domnul să-ţi răsplătească ce ai făcut, şi plata să-ţi fie deplină din partea Domnului Dumnezeului lui Israel sub ale cărui aripi ai venit să te adăposteşti!” (Rut 2:12)

Cu toţii am auzit de celebrul Turn înclinat din Pisa, însă probabil că puţini ştiu povestea lui. În 1990 Turnul înclinat din Pisa a fost redeschis pentru public după mai mulţi ani în care au fost efectuate lucrări de renovare în vederea stabilizării construcţiei, lucrări de 25 milioane $. Au fost îndepărtate 110 tone de pământ, astfel reducându-se renumita înclinaţie cu circa 40 cm. De ce a fost necesară această intervenţie? Deoarece de-a lungul secolelor turnul de 57 m s-a înclinat tot mai mult, până într-acolo că vârful se găsea cu 5 m mai la sud decât baza şi autorităţile italiene se temeau că dacă nu se intervenea, turnul avea să se prăbuşească. Cărui fapt se datora această problemă? Proastei proiectări? Proastei executări a lucrării de construcţie? Proastei calităţi a materialelor de construcţie?… Nu, nici una dintre toate acestea nu era cauza. Problema era dedesupt: turnul fusese clădit pe nisipurile instabile ale unui fost estuar. Solul nu era suficient de stabil ca să susţină un monument de o asemenea mărime.
Cu fiecare zi care trece, existenţa noastră este doborâtă încetul cu încetul. Cu fiecare trecere a timpului ne înclinăm tot mai mult spre lucrurile din jur ajungând să semănăm din ce în ce mai tare cu cei care trăiesc în zadar. S-ar părea că nu mai există diferenţe între noi şi cei care nu-L cunosc pe Dumnezeu.
Şi care este cauza? Nu am fost creaţi în mod desăvârşit? Nu am fost îndrumaţi şi educaţi cum trebuie? Nu am asimilat informaţii sănătoase?…
Dacă facem o analogie între istoria Turnului înclinat din Pisa şi viaţa noastră spirituală, problema se află exact la bază. Tocmai nisipurile mişcătoare de la bază ne fac să ne lăsăm purtaţi de vânt încoace şi încolo “de orice învăţătură nouă,” nemaiţinând cont că temelia trebuie să fie pe piatră.
Deşi credem că faptele mici nu ne influenţează existenţa, ajungem să ne înclinăm încetul cu încetul până nu ne mai putem îndrepta. Felul cum punem bazele vieţii spirituale contează. Soluţia e să pornim bine şi să ne menţinem aşa, nu să nu ne pese şi să sperăm că într-o zi ne vom îndrepta.

Laura Manuela Şteţco