Devotional 31 ianuarie 2015

Întunericul de dinainte de răsăritul soarelui

Domnul nu va părăsi pe poporul Lui din pricina Numelui Lui celui mare, căci Domnul a hotărât să facă din voi poporul Lui. (1 Samuel 12,22)

Fiecare secundă a fiecărei zile este mai bună decât cea de dinaintea ei. Dacă eşti alături de cel drag, fiecare secundă aduce mii de stropi de fericire, de împlinire, de zâmbete, de surâsuri şi de cuvinte de iubire abia şoptite. Când sunteţi împreună, staţi în picioare, înalţi, supli, deşi cu 1 minut înainte abia reuşeaţi să vă ridicaţi în genunchi.
Dacă eşti departe de cel drag, fiecare secundă e mai bună deoarece te aduce mai aproape de reîntâlnirea cu el, de îmbrăţişarea deplină, de privirea ochi în ochi, de toate cuvintele arse şi fierbinţi precum cenuşa. Lumea redevine mare, braţele se redeschid, o secundă, altă secundă, încă o secundă.
Oricum ar fi, fiecare secundă a fiecărei zile e mai bună decât cea de dinaintea ei. Surprinzător, chiar şi secunda în care nu vezi nimic nici în faţă, nici în spate. Surprinzător, chiar şi secunda în care se stinge lumina.
Nu ştiu dacă v-aţi trezit vreodată în mijlocul nopţii sau mult prea dimineaţă, când noaptea e tare neagră şi abia dacă vezi ceva afară. Momentul acela în care te pătrunde noaptea, când te înfioară cel mai mic dintre sunete, când îţi simţi inima, bătaie după bătaie şi mulţumeşti Cerului că eşti înăuntru şi nu afară.
Atunci, acolo, cel mai înalt lucru pe care îl cunoşti este cerul plin de stele. Stelele care strălucesc cu atât mai mult cu cât e mai întuneric sunt o promisiune că fiecare întuneric are licărirea lui de lumină. De fiecare dată. Mereu. Neîncetat. Cioburi mici, la milioane de ani depărtare, care nici nu ştiu de singurătatea mea, a noastră.
Englezii au o zicere: cel mai întuneric este înainte de răsăritul soarelui. Şi nu degeaba se spune aşa. Există trepte ale (scă)căderii, pentru că rareori cade cineva dintr-odată. Şi există şi un moment, ACEL moment în care ştii că mai jos de atât nu se poate. Acea Groapă a Marianelor, acel abis care înseamnă că nu mai ai ce pierde, că toată inima ţi-e fărâmiţată, că încrederea a dispărut şi că mai bolnav decât eşti ar însemna să fii mort.
Dacă ai ajuns acolo, felicitări! Nu pentru că nu mai ai încredere în oameni sau pentru că te temi şi de umbra ta. Nici pentru că eşti sigur că nu vei mai iubi niciodată. Nici măcar pentru că ai senzaţia că vei muri de foame. Felicitări pentru că, de acum încolo, drumul va fi numai în sus. Acum e greu şi e firesc să fie aşa. Aşa şi trebuie să fie. Doare să te împotriveşti gravitaţiei, doare să înoţi împotriva curentului şi doare să faci lucruri pe care 90% dintre oameni (cred că) nu le pot face.
Dar durerea e benefică. Dacă ar fi uşor, toţi ar ajunge sus, toţi şi-ar îndeplini cele mai arzătoare dorinţe şi toţi ar fi fericiţi. Dar a face ceva greu este ceea ce îţi oferă stabilitate, anduranţă şi un caracter de oţel. A face ceva greu este diferenţa dintre cei care aşteaptă o dimineaţă şi cei care aşteaptă DIMINEAŢA. A face ceva greu face diferenţa dintre a sta în întuneric şi a te teme şi a sta în întuneric şi a aştepta răsăritul.

Denisa Stamate

Devotional 30 ianuarie 2015

Fereastra de spital

El va păzi paşii preaiubiţilor Lui, Dar cei răi vor fi nimiciţi în întuneric, Căci omul nu va birui prin putere. (1 Samuel 2,9)

Se spune că într-un salon de spital, aşa cum există multe pe lumea aceasta, stăteau doi bătrâni. Unul dintre ei stătea în patul de la perete, celălalt în patul de lângă fereastră. Cel care stătea lângă perete nu avea voie să se ridice deloc în timpul zilei, dar celălalt era obligat să stea o oră ridicat, cu spatele pe o pernă. Aceste minute îi dădeau ocazia de a privi prin fereastra camerei şi să vadă ce se află afară.
Uneori, bătrânul de la fereastră povestea despre copii care se jucau pe străduţa de lângă spital. Alteori, bătrânul povestea despre nori imaculaţi sau stropi răcoroşi de ploaie. Din când în când, bătrânul descria şi vreo paradă militară, cu fanfară şi baloane colorate, cu copii şi bătrâni care se bucurau de lume, de lumină şi de viaţa din jur.
Într-o zi, bătrânul începu a povesti despre lacul care se află în parcul de vizavi şi despre lebedele care înoată graţios. În altă zi, bătrânul povestea de câţiva nepoţi care făceau bărcuţe de hârtie şi le lansau pe apa lină a lacului.
Bătrânul de la perete nu doar că nu putea vedea nimic pe fereastră, dar nici putea auzi prea bine, aşadar timp de o oră în fiecare zi încerca să îşi imagineze freamătul de dincolo de zidurile între care se afla imobilizat. În mintea lui plăsmuia imagini idilice cu copii şi cornete de îngheţată de fistic sau cu doamne ce purtau graţios pălării de dantelă din aceea scumpă.
În fiecare zi, bătrânul de la perete îl invidia pe cel de la fereastră. Şi-ar fi dorit şi el să vadă toate minunăţiile de dincolo de geam, dar în fiecare zi trebuia să se mulţumească să-şi imagineze toate lucrurile frumoase pe care i le povestea colegul de salon.
Doar că într-o zi, colegul a decedat şi nu mai avea cine să îi povestească toate lucrurile minunate care existau dincolo de fereastră. După câteva zile în care patul de la fereastră rămăsese gol, a rugat pe una dintre asistentele care veneau la el în salon să îl mute în patul de lângă fereastră pentru a putea vedea afară. Asistenta l-a mutat şi l-a ajutat să se ridice pentru a privi pe fereastră.
Surpriza i-a fost foarte mare atunci când, dând cu ochii de ce era afară, privirea i s-a oprit într-un zid alb şi înalt, ridicat la doar câţiva metri depărtare de zidul spitalului. Contrariat, bătrânul a chemat-o pe asistentă şi i-a spus nedumerirea lui. Ce ar fi putut să îl facă pe colegul lui de salon să spună toate lucrurile pe care i le spusese? Cu ce scop? Cum a putut să îl facă să viseze la atâtea lucruri care nu aveau loc?
Iar asistenta, cu un zâmbet confuz pe faţă, i-a răspuns: „Poate că doar şi-a dorit să te încurajeze”.
Aşadar, astăzi tu pe cine ai încurajat? Cui i-ai desenat culori peste un desen gri? Cum anume ai reuşit să ridici ochii cuiva de jos spre înălţimi? Cui ai putut să îi spui ceva frumos, să îi arăţi un colţ de frumos, o rază de optimism?
Şi dacă nu ai făcut-o, nu fi descurajat. Mâine e nouă zi, ai o nouă şansă să le faci pe toate acestea.

Denisa Stamate

Devotional 29 ianuarie 2015

De azi e mai bine

Domnul să-ţi răsplătească ce ai făcut şi plata să-ţi fie deplină din partea Domnului, Dumnezeului lui Israel, sub ale cărui aripi ai venit să te adăposteşti! (Rut 2,12)

Dau meditaţii de 5 ani şi în tot acest timp, cea mai tânără elevă de-a mea la meditaţiile de engleză s-a pomenit o ţâncă de 9 ani. Până să-şi deschidă ea caietul pentru prima dată, uitasem de caietele de tip I, acelea cu trei linii orizontale, două continue jos şi una întreruptă, sus de tot, unde ajung literele mari.
Până ce nu am văzut caietul acesta deschizându-se, uitasem de tot cât de lent curge viaţa la 9 ani. Uitasem cât durează să scrii un cuvânt, şi cum te opreşti din trei în trei litere ca să verifici că ai înţeles corect şi că scrii bine. Uitasem cu ce grijă îndoi pagina de la un caiet nou şi cum poţi linia perfect, cu aceeaşi grijă cu care umpli rezervorul stiloului cu cerneală.
Astăzi există gume de şters pentru cerneală, ştiaţi? Poţi să greşeşti oricât de des şi se repară. Pe vremea când scriam eu cu stiloul, aveam voie să greşesc o singură dată, că apoi orice ştersătură se vedea din avion. De obicei, o greşeală mică se ştergea cu vârful de lamă. Apoi cu pic, dar rămânea un pată gălbuie pe care-o aşteptai, cu nerăbdare, să se usuce ca să poţi scrie în continuare.
Vă mai amintiţi cum era să scrieţi 2 pagini de caiet mic într-o oră? Sau cum era când vă lua 3 secunde ca să scrieţi o literă? Timpul trecea lent, cele mai mari bucurii erau vacanţele, iar cele mai mari supărări erau legate de răsturnarea penarului sau de consumarea cariocii preferate.
Privind în urmă, mereu pare că am trăit şi consumat deja momentele cele mai frumoase, perioadele cele mai scutite de griji, timpul în care am fost cu adevărat fericiţi şi, culmea, habar nu aveam. Relaţia „aceea”. Cei mai buni patru ani de liceu. Locul de muncă unde aveam şi concediu, şi bani, şi timp liber.
E curios cum mereu ne regăsim fericirea în trecut, dar o ignorăm în prezent. E curios cum privim cu malancolie şi nostalgie la noi, fericiţi, împliniţi şi mulţumiţi în trecut sau, măcar, având speranţa unui viitor luminos şi prosper. Dar foarte rar suntem aici, prezenţi. Parcă tot mai rar ne gândim şi ne bucurăm de ceva ce atingem, ce simţim, ce vedem. Ochii noştri sunt departe, mintea noastră visează la mâine. Planificăm şi ne dorim mâinele atât de mult încât astăzi-ul trece pe lângă noi. Ce zic eu? Aleargă de lângă noi, ameţitor şi ireversibil!
În timp ce căutăm cu ochii un loc frumos, alţii îl construiesc. În timp ce aşteptăm un mâine fericit, alţii se înconjoară de oameni care îi faci fericiţi, fac lucruri care le satisfac inima şi sunt prezenţi în prezentul lor.
În timp ce biciuim clipa, de nerăbdare de a ne lua tălpăşiţa, de a scăpa de aici, alţii se cufundă în prezent, inspiră, sunt curioşi, degustă viaţa şi muşcă cu poftă din bucăţica asta de viaţa care se cheamă acum.
Există şapte zile într-o săptămână şi „cândva” nu face parte dintre acestea. Mâine e ceva ce nu garantează nimeni. Haideţi să începem să trăim azi. Să fim responsabili pentru ce facem acum, să ne amintim şi mâine ce am făcut ieri sau în noiembrie sau în decembrie anul trecut. Haideţi să nu mai stăruim ca să facem binele. Haideţi să nu lăsam „pe mâine” nimic. Nicolae Iorga spunea că „Înţelepciunea vieţii e simplă: Fă ca pe unde ai trecut tu să fie mai bine decât înainte.”
Şi, aş adăuga eu, începe de astăzi!

Denisa Stamate

Devotional 28 ianuarie 2015

Punga roşie de la domnul G

…nu te înspăimânta şi nu te îngrozi, căci Domnul, Dumnezeul tău, este cu tine în tot ce vei face. (Iosua 1,9 up)

De la doi ani, locuiesc în acelaşi bloc. În urmă cu mai mulţi ani, când aici locuiau doar proprietari, blocul acesta era curat şi liniştit. De la o vreme, când locul unora dintre proprietari a fost luat de chiriaşi, blocul acesta nu mai e aşa de liniştit pe cât era.
Cei mai mulţi dintre noii chiriaşi trec neobservaţi. Se prea poate că eu să fiu cea care nu prea îi cunosc pentru că ies aşa de rar din casă încât probabil că nici nu aş observa dacă ar dispărea jumătate dintre vecinii mei.
Însă astăzi vreau să vă povestesc despre doi dintre vecinii mei. Domnul G locuieşte la etajul 8 şi îşi duce viaţa liniştită de proaspăt pensionar. Domnul G a locuit toată viaţă cu mama sa, nu a fost niciodată căsătorit, iar dacă a avut vreodată o relaţie a fost atât de discret încât nimeni nu ştie de ea. Momentan, domnul G. trăieşte aceeaşi viaţă liniştită, fără excepţie, din ultimii … să zicem 20-30 de ani.
Nenorocul a făcut ca deasupra domnului G, la etajul 9, să se mute nişte chiriaşi foarte, dar foarte gălăgioşi. Nu doar că cei doi bărbaţi care locuiesc acolo au un băieţel bolnav de nervi (asta judecând după din ce în ce mai desele creize de isterie), dar bărbaţii sunt şi foarte interesaţi de muzica dată la maxim. Ca s-o audă tot palierul. Şi ca s-o audă şi vecinul de dedesubt, domnul G.
Trebuie să fi trecut câteva luni bune de muzică dată la maxim aproape în fiecare seară pentru ca domnul G să fi fost scos din calmul lui. Într-o zi, domnul G s-a dus la uşă la vecinii lui de la etajul 9. Când s-a deschis uşa, a părut ca şi cum două fanfare, un DJ şi o orchestră simfonică se străduiau să repete împreună pentru cel mai important muzical al anului. Omul şi-a spus păsul, dar nimic nu s-a schimbat după plecarea lui.
Însă ieri, în Ajunul Crăciunului, domnul G a făcut ceva neaşteptat. În jurul prânzului, domnul G a urcat cele câteva trepte care fac trecerea de la etajul 8 la etajul 9 cu o pungă roşie. O ţinea cu grijă, nu de toarte, ci în braţe, aproape de piept. Nimeni nu ştia ce poartă el acolo, într-atât de grijuliu era. A urcat tiptil şi s-a aşezat în faţa uşii vecinilor săi. A bătut la uşă.
Niciun răspuns. Dinăuntru se auzea muzică puternică.
A mai stat un minut, apoi a sunat. Niciun răspuns. A mai aşteptat un minut. Două. Trei. S-au făcut cinci. Niciun răspuns.
Atunci domnul G a lăsat punga roşie agăţată de mânerul uşii de la apartament. În spatele său s-au putut vedea doar literele mari şi albe de pe pungă: Sărbători fericite!
Gestul acestui om pe care îl văd câteodată şi pe care nu îl bănuiam de o aşa delicateţe a inimii este pretextul acestui editorial.    Fie că sărbătorile te-au prins singur anul acesta pentru prima dată sau că eşti singur de 20 de ani…fie că eşti înconjurat de toată lumea, mai puţin o persoană care a lăsat golul cel mai mare… Fie că eşti singur pentru că nu se poate altfel, că aşa ţi-ai dorit sau pentru că eşti departe de ţară…fie că eşti alături de cei mai dragi dintre cei dragi…
Fie că ai cu cine împărţi o felie de  cozonac sau o jumătate de portocală, fie că nu… cred că lecţia pe care ne-o oferă domnul G este cel mai important lucru pe care l-am învăţat luna aceasta: oricât de mic şi de insignificant te simţi, oricât de neînsemnat posibil, oricât de mult te-ar durea în locuri care nici măcar nu ştiai că există înlăuntrul tău astăzi poţi face o singură alegere.
Iar alegerea aceasta este să oferi exact iubirea pe care o simţi în inima ta, după ce se termină despachetarea cadourilor, după ce farfuriile rămân goale şi după ce luminile se sting. Iar dacă nu ai nimic în inimă şi eşti lipsit de iubire, oferă exact iubirea care crezi că îţi lipseşte. Împacă-te cu cei care nu vor să se împace cu tine. Continuă să-i iubeşti pe care care nu doresc să fie iubiţi.
Aceasta este o dietă pe care o recomand nu doar la final de an, ci la finalul fiecărei zile. Să vă fie ziua lină, dragii mei!

Denisa Stamate

Devotional 27 ianuarie 2015

Nu fi doar o cărămidă în zid

Cartea aceasta a legii să nu se depărteze de gura ta; cugetă asupra ei zi şi noapte, căutând să faci tot ce este scris în ea, căci atunci vei izbândi în toate lucrările tale şi atunci vei lucra cu înţelepciune. (Iosua 1,8)

Ai stat vreodată cu faţa sau cu spatele la un zid? Un zid atât de mare încât să nu îi vezi capătul nici în stânga nici în dreapta şi să fie suficient de înalt cât să nu poţi să-l sari? Un zid de cărămidă sau de beton armat dincolo de care să nu vezi nimic, dar să ştii că acolo, la 10 centimetri distanţă, se află ceva ce ţi-ai dorit toată viaţa?
Cred că niciodată nu ne aşteptăm să ne trezim cu faţa la zid aşa devreme. Întotdeauna credem că mai avem timp, că mai putem încerca să schimbăm drumul, că mai avem soluţii şi că, poate, deja am reuşit să evităm să confruntăm imaginea acestui zid de nepătruns.
Cred că niciodată nu ne aşteptăm să ne trezim cu faţa la acelaşi zid pe care l-am mai întâlnit, pe care credeam că l-am escaladat şi pe care speram să nu îl mai întâlnim. Şi uneori sperăm că plecând de lângă el, căutând un alt drum, putem fi scutiţi de confruntarea cu noi, cu problemele noastre, cu obstacolele cele mai detestate.
Aici putem vorbi despre lipsa motivaţiei de a face o schimbare, despre ura faţă de tine, despre teama de a face, a fi, a deveni ceva mai bun, despre un comportament dăunător, despre orice lucru care te împiedică să ajungi mai departe, să treci de zid. Fiecare îşi cunoaşte limitele şi slăbiciunile şi, uneori, se întâmplă să te temi şi de apa mică atunci când nu ştii să înoţi.
Orice ar fi, orice te aduce în acelaşi punct nu este acolo întâmplător. Şi nu doar că se întâmplă să ne trezim acolo, ci este în folosul nostru să fim acolo. Pentru că mai presus decât orice, scopul zidului nu este ca să ne ţină de partea aceasta a baricadei, ci să ne dea ocazia să aflăm cât de mult ne dorim să ajungem dincolo. Zidul nu există ca să rămânem la fel de slabi şi de ne-perseverenţi, ci ca să fim creativi, să găsim un mod de a ajunge unde dorim şi ne e bine, să ne lovim fizic de zid, să zgâriem cu unghiile – la nevoie – până găsim ieşirea.
Eşti în faţa zidului pentru că undeva, cuiva îi pasă că nu faci ce trebuie. Dacă atunci când greşeşti nu îţi spune nimeni nimic, înseamnă că toţi au renunţat la tine, că nimeni nu mai speră să schimbe ceva în bine, că nu mai au răbdare sau nervi sau energie ca să te ajute să continui.
Eşti în faţa zidului nu ca să plângi, ci ca să munceşti mai mult.
Eşti în faţa zidului nu ca să cârcoteşti şi să bârfeşti, ci ca să fii recunoscător că ai în spate un drum şi că ai în faţă o şansă enormă. Poate că dacă ai şti de la început ce e dincolo, ţi-ar fi prea teamă ca să încerci. Deci e mai bine că eşti de partea asta a zidului :)
Dacă faci lucrurile bine, dacă eşti perseverent, dacă renunţi să mai faci ce-ţi place şi începi să faci ce trebuie, dacă renunţi un pic la tine ca să oferi altuia, binele nu întârzie să apară.
Aşadar, dacă ajungi lângă zid, dacă eşti chiar în faţa lui, îmbrăţişează-l şi bucură-te. Alţii au dispărut încă de când erau pe drum. Alţii nici nu pot vedea sau recunoaşte un zid. Alţii se învârtesc în cerc, fără busolă. Tu ai un reper, tu ai ocazia să schimbi ceva şi ai şi resursele să reuşeşti.
Îmbrăţişează, aşadar, zidul şi află cum să ajungi dincolo.

Denisa Stamate

Devotional 26 ianuarie 2015

Viaţa la mâna a doua

Întăreşte-te numai şi îmbărbătează-te, lucrând cu credincioşie după toată legea pe care ţi-a dat-o robul Meu Moise; nu te abate de la ea nici la dreapta, nici la stânga, ca să izbuteşti în tot ce vei face. (Iosua 1,7)

Mi-ar plăcea să cred că numărul oamenilor care îşi cunosc calităţile, care se respectă fizic şi mintal şi care îşi cunosc valoarea în faţa lui Dumnezeu este mai mare decât cel al oamenilor care se distrug conştient sau nu. De fapt, nici nu aş şti să vă spun în ce proporţie se găsesc indivizii dintr-o categorie sau din cealaltă. Dar între cunoscuţii mei, majoritatea se tratează şi se comportă ca şi cum viaţa lor ar fi una reciclată, repetată, nevoiţi să o trăiască ca şi cum calitatea a doua ar fi singura variantă posibilă.
Nu vreau să scriu despre oameni care îmbracă haine pe care alţii le găsesc demne de aruncat. Nici despre oameni care mănâncă tot ce a mai rămas pe ambalajele alimentare sau pe fundul sticlelor de apă sau suc. Nici despre oameni care nu ştiu că pâinea poate să fie şi altfel decât un colţ tare şi mucegăit.
Nu judec, nici nu condamn. Nimeni nu ştie cât de mult m-am detestat eu însămi, în cei mai mulţi ani ai vieţii mele. Nimeni nu ştie cât rău – de toate felurile – mi-am provocat intenţionat pentru că eram convinsă că nu merit nimic (mai) bun. Motivul pentru care nu intru în detalii ţine  de simplul fapt că fiecare dintre noi ştie cum se (de)cade, cum poţi să faci rău, cum să îţi pui singur piedică şi cum să pari – totuşi – că eşti bine.
De aceea, plec de la premisa că nu are nimeni nevoie de idei pentru a se sinucide social sau spiritual. În schimb, îmi propun să îţi arăt că a fi cetăţean de mâna întâi este de dorit şi este realizabil. În primul rând, nu accepta şi nu crede orice ţi se spune, în special în media. Mergi la o sursă credibilă, fii sceptic înainte de a crede şi diseminează între opinii şi informaţii. Încearcă să înţelegi ce miză are cineva, ce urmăreşte cu acel mesaj, ce se află în spatele intenţiilor expeditorului.
În al doilea rând, nu îţi ocupa timpul liber – nici măcar o mică parte din el – cu lucruri inutile. Nu urmări emisiuni care degradează fiinţa umană, nu citi articole despre nimic, nu asculta la radio sau pe telefon producţii cu conţinut îndoielnic, la finalul căruia să nu fi reţinut nimic remarcabil. Timpul tău e prea valoros pentru a fi irosit cu lucruri lipsite de consistenţă.
În al treilea rând, nu accepta să fii tratat prost, desconsiderat, fără respect. Fii atent mai degrabă la ce fac oamenii în preajma ta decât la ce îţi spun – şi de spus spun multe! Petrece timp lângă oameni care ştiu să mângaie, care ştiu să aline lacrimi – nu să le provoace, care sunt atât de senini încât sunt contagioşi, care sunt înţelepţi şi delicaţi – nu care caută orice prilej pentru a te înţepa, care nu adaugă îngrijorări şi bagaje poverii tale, oameni care îţi fac bucurii şi îşi fac timp pentru tine. Fii lângă cei care nu-şi trăiesc viaţa în cap, printre gânduri, ci afară, în mijlocul soarelui şi luminii.
Şi în ultimul, dar cel important rând, găseşte pe cineva pe care să-l ajuţi. Abia atunci când depui eforturi pentru a cumpăra cele necesare altuia, când renunţi la o parte din tine, când îţi reorganizezi tot programul pentru a-ţi face loc pentru altcineva în miezul vieţii tale, abia atunci înţelegi valoarea lui şi, în oglindă, valoarea ta. Nici el, nici ea, nici tu, nici eu nu suntem cetăţeni de mâna a doua. Nici unul dintre noi nu trebuie să trăiască o viaţă la mâna a doua, chiar dacă unii stau pe străzi, în case mici sau cu şofer la scară.
Fii blând cu tine. Nu te vorbi de rău. Stai aproape de oamenii pozitivi. Spune lucruri constructive. Hrăneşte-te cu lucruri bune fizic, psihic, spiritual. Încearcă să profiţi de orice ocazie, orice întâlnire nouă să te faci util, plăcut, agreat.
Viaţa la mâna a doua e ca o cămaşă gri, care atunci când e spălată bine, devine albă şi strălucitoare. Aşadar, vă doresc să găsiţi detergentul potrivit şi să aveţi număi „cămăşi albe”! :)
Denisa Stamate

Devotional 25 ianuarie 2015

A venit ziua

Nimeni nu va putea sa stea împotriva ta cât vei trăi. Eu voi fi cu tine, cum am fost cu Moise; nu te voi lăsa, nici nu te voi părăsi. (Iosua 1,5)

Cândva, nu ştiu când şi de ce, în mintea mea imaginea păcii şi liniştii a devenit sinonimă cu o cameră luminată blând, în care o mamă îşi ţine pruncul în braţe şi îl leagănă într-un balansoar, în timp ce pe fundal cântă o cutie muzicală. Mi se părea ceva magic, irepetabil şi de neuitat în liniştea aceea şi mi se părea că nu există nimic mai senin.
După ce am mai „crescut” am înţeles că balansoarul nu e pentru oamenii mari şi că nu e de dorit. În fapt, tot ce poate face un balansoar pentru oamenii mari este să îi ţină pe loc, să le dea iluzia că se mişcă, în timp ce stau pe loc, să îi ţină prea mult în zona de confort – până ce uită că viaţa lor e afară.
Am constatat tot mai târziu că dureros de des alegem pentru viaţa noastră lucrurile cele mai simple, calea cea mai scurtă, soluţia cea mai la îndemână. Să nu ne doară, să nu creştem şi dacă am putea să ne coasem, stângaci, viaţa doar din momente din acestea în care să fim anesteziaţi complet nu ne-ar deranja deloc. Ne închidem în case ca să nu cumva să interacţionăm cu vreo altă fiinţă. Lucrăm şi studiem fără suflet. Şi dacă apare vreo situaţie în care să punem toată pasiunea, o facem folosind cele mai nepotrivite dintre tacâmuri: ura, furia dezlănţuită, resentimentul şi superioritatea. Şi toate astea din cauza unui balansoar în care ne place să ne legănăm – viaţa noastră comodă, dar ternă.
Dacă măcar am reuşi să ne oprim, să deschidem geamul, să căutăm, ne-am reaminti că e nevoie de doar 10 secunde de curaj nebun ca să îndrăznim să facem ceea ce ne-am dorit dintotdeauna. Să trimitem CV-ul la firma aceea, la care am visat să lucrăm dintotdeauna. Să trimitem un mesaj în care să recunoaştem admiraţia, respectul, iubirea poate faţă de cineva pe care l-am urmărit din umbră. Să intrăm într-un studio de întregistrări şi să nu ne fie frică ce vocea noastră.
Vine ziua în care vom înţelege că durerea de a rămâne strânşi într-un boboc este cu mult mai mare decât riscul pe care ni-l asumăm atunci când decidem că e mai bine a înflori, aşa cum frumos se exprima Anais Nin.
Vine ziua în care ne întâlnim cu noi, faţă în faţă. Ne place ce vedem? Am sta în compania noastră? Aducem strălucire sau, dimpotrivă, urâciune şi întuneric?
Vine ziua în care e nevoie imperioasă să nu mai udăm buruienile şi să nu mai lăsăm să le crească rădăcini mai puternice decât florilor. Şi ce ar fi ca binecuvântările tale să vină prin picăturile de ploaie? Ce ar fi ca vindecarea ta să vină prin lacrimi? Şi dacă e nevoie de o mie de nopţi nedormite ca să afli, să ştii sigur, că eşti aproape de ceea ce cauţi?
Şi, ca să-ţi spun un secret, ziua a şi venit. Viaţa ta e acum. Nu te mai minţi că va fi bine, că totul va fi mai liniştit, mai calm, că piesele vor cădea fix în locurile lor, în timp ce tu nu faci nimic pentru asta.
Şi…îţi mai spun un secret: cineva mi-a oferit odată în dar o cutie plină ochi cu întuneric. Mi-a luat ani ca să înţeleg că şi acela era un dar şi că treaba mea nu e să pun întrebări, ci să opresc balansoarul, să învăţ şi să iert.
Ziua aceea a venit şi pentru tine. Ce alegi să faci?

Denisa Stamate

Devotional 24 ianuarie 2015

Umbra

Ferice de tine, Israele! Cine este ca tine, un popor mântuit de Domnul, Scutul care îţi dă ajutor şi sabia care te face slăvit? Vrăjmaşii tăi vor face pe prietenii înaintea ta, şi tu vei călca peste înălţimile lor.” (Deuteronom 33,29)

Motto: „Există totuşi o diferenţă între noi: tu te plictiseşti cu mine şi eu mă plictisesc fără tine” (Ilia Ilf)

Fiecare dintre noi are o umbră. Nu mă refer aici la întunecimea ce se proiectează pe asfalt în faţa sau în spatele nostru în funcţie de momentul zilei. Nu mă refer nici la tristeţea revărsată pe chip, la finalul unei zile proaste, după ce te-ai împiedicat sau după ce te-ai fript, încă o dată.
Nu vreau să scriu nici despre învelişul vizibil ce ne acoperă sufletul, nu despre faptul că eşti prea tânăr sau prea ridat, prea mare sau prea subţire, nici despre ceea ce te-a purtat prin locuri mai apropiate sau mai depărtate şi ţi-a permis şi promis să-ţi arate lumea. Nu despre ce te-a ridicat, s-a luptat cu febre şi erupţii, oase şi inimi frânte vorbim azi.
Dar până să ajungem la umbră, vreau să deschid o scurtă paranteză. Probabil că aţi auzit că prima accepţiune a cuvântului latin persona a fost aceea de mască. În teatrul antic, actorii purtau măşti care erau adecvate rolului interpretat, ceea ce, în timp, a condus o sinonimie între mască şi interpretarea unui rol, pe scenă sau în viaţa reală.
În sine, a purta o mască nu e în mod automat ceva condamnabil. Nu trăim în junglă şi trebuie să ne subscriem comportamentul regulilor socialmente acceptabile. Nu ieşim pe stradă în pijama (oricât de comod ne-am simţi astfel) şi nici nu vorbim cu vânzătorii de la piaţă folosind acelaşi vocabular ca atunci când ne aflăm la un interviu sau într-o conferinţă. Adeseori, comunicarea noastră este una impersonală, deoarece interacţionăm cu oameni care îndeplinesc roluri. Denisa care intră într-un magazin este doar un client mulţumit sau nemulţumit. Este complet irevelant dacă, în viaţa personală, casierul din faţa mea este un om optimist sau iubeşte copiii. Interacţiunea noastră se rezumă la două măşti, de client şi de angajat al magazinului. Închid paranteza.
Umbra la care vreau să mă refer astăzi este cea din accepţiunea lui Carl Jung. Astfel, în afară de masca normală, pe care fiecare o poartă o interacţiunile funcţionale ale vieţii, toţi purtăm cu noi un sac de trăsături care ne-ar pune într-o lumină proastă în ochii celorlalţi. Ce ascundem? Ce reprimăm? Ce refulăm? Ce proiectăm, fără să ne dăm seama, asupra altora? Dar mai ales, ce mai rămâne din imaginea noastră? Câtă ipocrizie, câtă prefăcătorie, câtă dorinţă de a fi „bine” pentru a nu-i întrista pe cei din jur?
Nu mi-am propus să judec pe nimeni. De altfel, fiecare dintre noi trăim o experienţă unică. Fiecare dintre noi există separat. Fiecare merge pe alte drumuri şi întâlneşte alţi oameni. Dar la sfârşitul zilei, când umbra nu mai există, este cineva mai fericit pentru că te-a întâlnit? Îşi aduce aminte cineva cu plăcere că i-ai vorbit astăzi? Poate spune cineva o vorbă bună despre tine? Este măcar o persoană care să se bucure pentru ceea ce ai făcut sau ai spus? Ţi-ai pierdut ziua sau ai făcut ceva folositor? Ai lăsat în urmă gânduri bune sau supărare?
Iar acum, înainte de a stinge lumina pentru a te odihni, crezi că Dumnezeu va spune: „Pentru ceea ce ai făcut azi, meriţi şi ziua de maine?”

Denisa Stamate

Devotional 23 ianuarie 2015

Ultimele zile

Nimeni nu este ca Dumnezeul lui Israel, El trece pe ceruri ca să-ţi vină în ajutor, trece cu măreţie pe nori. (Deuteronom 33,26)

Atunci când am aflat că o amică foarte bună, pe care o ştiu de când eu aveam 1 an iar ea 2 este suspectă de cancer, mi s-au tăiat picioarele. Vestea despre boala incurabilă a altuia e mereu asemenea unui pumn venit fix în stomac. Uneori ai crede că te-ar durea mai puţin dacă ar fi vorba de tine, că ai reuşi să fii puternic, să stai tare, să rezişti. Dar aşa, altul suferă şi nu poţi face absolut nimic.
Din nefericire, boala nu alege, nu discriminează între sărac şi bogat, între foarte tânăr şi bătrân, între fericit sau depresiv. Peste toţi soarele răsare în fiecare zi, ploaia cade, lucrurile se întâmplă, nediscriminatoriu.
Uneori, boala vine ca urmare a deciziilor personale. Poate că ştii că celulele corpului se înnoiesc total la fiecare şapte ani; prin urmare ce am mâncat, băut, simţit, cum am trăit în urmă cu şapte ani determină ce sunt, cât de bine mă simt şi cât de puternic (sau nu) sunt astăzi. Atunci când apare boala nu putem decât să regretăm că nu am avut mai mare grijă de noi, că nu ne-am menajat inima, ficatul, stomacul, că nu ne-am îngrijorat mai puţin, că ne-am irosit nervii şi firele de păr cu toate prostiile.
Alteori, aceeaşi boală vine şi la cei care au mâncat ce trebuie, care au făcut sport regulat, care nu au făcut excese de niciun fel şi au fost optimişti. Atunci nu mai avem ce să regretăm, doar ne punem întrebări legate de nedreptăţi şi insuccese.
Însă, cu atâta boală, suferinţă şi moarte în jurul nostru se petrece ceva interesant în om. De când scriu pentru mulţi oameni, câteva mii, am constatat că noi, oamenii, suntem interesaţi doar de promiximitate şi de numere.
Pe de o parte, dacă nu se întâmplă aproape sau aici, dacă nu mă afectează direct, dacă nu îmi atinge intim zona de confort, pot foarte bine să nu mă implic, pentru că nu mă priveşte şi nici nu vreau să aflu. Dacă moartea nu îmi trece, şuierând, pe la urechi, moartea de dincolo nu mă mişcă.
Pe de altă parte, doar o moarte nu are nicio şansă să mă mişte, ci milioane – uneori, poate că nici acelea. Şi o oarecare moarte nu ne face pielea de găină, ci una cât mai violentă, cât mai abruptă, una care să fi lăsat în urmă orfani, poveşti remarcabile de iubire sau supravieţuitori cu poveşti cât mai frapante. Suntem avertizaţi că imaginile sunt şocante,  ne creşte pulsul urmărindu-le, suntem oripilaţi, dar rămânem cu privirea acolo.
Ce este mult mai grav decât ceea ce tocmai am relatat este faptul că mii de oameni mor pentru ca noi să învăţăm pagini întregi de lecţii:
Să ne respectăm.     Să avem grijă de ce apropiem de noi, ce lăsăm să ne înconjoare şi să ne intre în corp. Să fim împăciuitori. Să lăsam treburile în ordine. Să folosim fiecare zi pentru a face bine celor din jur. Să nu ne irosim energia pe care o avem pentru a ne plânge de nenoroc. Să apelăm mai degrabă la înţelepciune decât la impuls. Să înţelegem că e mai fericire să dai. Să iubim orice, pe oricine, tot. Să fim mai blânzi…
În faţa morţii, nu mai poţi să fii tare. Chiar şi pietrele se erodează în anumite condiţii. Şi mă întreb acum, când moartea mi s-a arătat – din nou – de ce nu îi iubim mai mult pe oamenii bolnavi încă dinainte de a se îmbolnăvi?    De ce începem să trăim profund abia când moartea lasă o umbră în viaţa noastră, prin lipsa unui om drag ori a unui suflet nevinovat? De ce ne plângem că avem vieţi mici, dar nu trăim decât o mică parte din ce am putea trăi, până ce cunoaştem ceasul care ticăie timpul înapoi?
Aşa de dificil o fi să ne găsim chemările, să ne umplem zilele cu viaţă sau să nu ne mai plângem de NIMICURI, precum ziua de luni sau o amărâtă de ploaie? Eu aş răspunde că nu e dificil, dar vă las pe voi să răspundeţi. Fie ca de acum să începeţi să nu vă trăiţi ultimele zile, ci chiar cele dintâi. Dar să fie bune!

Denisa Stamate

Devotional 22 ianuarie 2015

Poveste despre un ghiveci

El este Stânca; lucrările Lui sunt desăvârşite, căci toate căile Lui sunt drepte; El este un Dumnezeu credincios şi fără nedreptate, El este drept şi curat. (Deuteronom 32,4)

Dacă aţi avut vreodată curiozitatea de a căuta fotografii cu arborii mamut, cunoscuţi şi ca arborii sequoia, probabil că aţi fost şi voi surprinşi de grandoarea şi rezistenţa pe care le emană aceşti copaci.
Arborii sequoia pot fi este atât de bătrâni încât să numere câteva mii de ani. Pot fi atât de înalţi încât să atingă cu uşurinţă 100 de metri. Pot avea un trunchi atât de gros încât e nevoie de 10 oameni care să-l înconjoare, cu braţele deschise.
Dar şi mai interesant decât toate acestea este rezistenţa într-atât de mare a copacului încât acesta nu se prăbuşeşte nici chiar şi dacă prin baza trunchiului său se taie o cale de acces pentru pietoni şi chiar pentru autoturisme. Poate că aţi fost şi voi surprinşi, cum am fost şi eu, de asemenea imagini incredibile şi rarisime în natură.
În schimb, nu ştiu dacă aţi avut curiozitatea să descoperiţi cât de mare este o sămânţă din care creşte un asemenea arbore, ca niciun altul în flora lumii. Eu am fost curioasă. Şi am descoperit, cu destulă surprindere, că o sămânţă de sequoia este la fel de mare (sau de mică) ca un bob de orez.
Ce se află în ADN-ul acelei seminţe care o face să crească şi să se transforme în ceva aşa de extraordinar? Nu ştiu. Ce fenomene, ce trăsături, ce minuni dau formă, consistenţă şi culoare unui arbore mamut? Nici asta nu ştiu.
Ceea ce este evident însă este că orice sămânţă are un potenţial enorm. Puse una lângă celaltă, seminţele diferitelor plante pot părea identice sau purtătoarele unor diferenţe prea mici ca să fie identificate. Că dă naştere unei păpădii, unui salcâm, unui cais sau unei buruiane oarecare, sămânţa nu capătă o identitate decât în momentul în care ajunge la maturitate şi dă roade. „Îi veţi cunoaşte după roadele lor” spune Biblia.
Eu, având mâinile până la cot în pământul inimii mele, ce seminţe sădesc? Ştiu oare ce roade vor aduce omisiunile de acum, îndepărtările, cuvintele spuse la mânie sau la durere, absenţa, fuga, orgoliul?
Cuprind eu cu mintea ce înseamnă ziua de mâine pentru cel pe care l-am mustrat în treacăt, cu scopul bun de a-l îndrepta, dar pentru care mustrarea mea poate fi picătura care a umplut paharul? Înţeleg eu ce înseamnă o critică, venită poate într-o zi în care toate merg prost, pentru un coleg oarecare? Pricep eu ce înseamnă să nu spun un lucru bun, să nu fac un compliment, să nu îndrept o greşeală la timp sau imediat ce am observat-o?
Şi, mai mult: îmi este clar că orice sămânţă aşez în ghiveciul inimii mele sau a altuia, aceasta va creşte, va da roade şi se va transforma în ceva mare, ce poate fi benefic sau, dimpotrivă, dăunător?
Ce seminţe am avut ieri în mână şi ce am lăsat în urma noastră? Ce status pe Facebook? Ce comentarii? Ce postare pe blog? Ce fotografii? Ce cuvinte, ce discuţii, ce promisiuni pe care suntem siguri că nu le vom onora niciodată? Câtă valoare am cultivat? Câtă iubire am secerat? Cât de bine se reflectă scopul vieţii mele în fiecare sămânţă pe care o aşez în ghivecele celor pe care îi întâlnesc?
Dacă nu vreţi să fiţi sufocaţi de buruieni, aveţi grijă ce seminţe purtaţi în buzunarul de la piept. Nu lăsaţi să treacă zile goale printre noi.

Denisa Stamate