Devotional 28 februarie 2015

Vorbe de viaţă şi vorbe de moarte

Nu, Dumnezeu nu leapădă pe omul fără prihană şi nu ocroteşte pe cei răi. Ba încă, El îţi umple gura cu strigăte de bucurie, şi buzele cu cântări de veselie. (Iov 8: 20,21 )

Mama m-a învăţat că nu e frumos să râd de persoanele cu dizabilităţi, că nu se face să ignor un om care are nevoie de ajutor, indiferent cine este acela şi că dacă pot să nu fac un rău care este la îndemână, să nu-l fac.
Pe măsură ce am crescut, m-am tot întâlnit cu silabe şi cuvinte. Unele au trecut fără să fi lăsat vreo urmă, cuvinte obişnuite, lungi, scurte, frumoase, seci, rotunde, armonioase, vanilate şi uneori amărui, ca o ciocolată mult aşteptată. Din când în când, m-am întâlnit şi cu nişte cuvinte abia şoptite.
Cuvinte nespuse nici până acum, cuvinte pentru iubiri secrete şi niciodată uitate.
Alteori m-am întâlnit cu forme ciudate, cuvinte care nu au însemnat nimic, dar le-am tot auzit până mi-am dat seama că urma să le întâlnesc din ce în ce mai des. Cuvinte care îmi vor fi puse în frunte. Cuvinte care au început să mă definească, mi s-au imprimat pe „pachet” de multe ori.
Apoi am început şi eu să creez cuvinte, să le formez din vârful degetului mic, să le arunc în aer până formează rotocoale de fum. Sau baloane colorate de săpun. Sau găurite ca gogoşile cu cremă. Sau aurii ca perele coapte. Sau calde şi aromate ca o tavă de  castane coapte. Cuvintele acestea mi-au plăcut cel mai mult.
Şi, recunosc, că am căutat compania acestor cuvinte, doar-doar vor reuşi să şteargă amprentele celorlalte. Şi cu timpul amprentele s-au diminuat. Dar am descoperit şi că sunt cuvinte care rănesc, ard, topesc sufletul ca un acid. Există asemenea cuvinte, care sfâşie carnea, umbresc lumina din ochi şi murdăresc gândurile. Cred că din acest motiv a spus Solomon că moartea este în puterea limbii.
Omul poate spune uneori, la supărare, la ură sau chiar fără să-şi dea seama, cuvinte care să provoace moartea. Ce fel de moarte? Nu moartea fizică, nu e vorba de omucidere – deşi se întâmplă ca picătura care umple paharul şi îi determină pe unii să-şi ia viaţa să fie cuvinte spuse fără minte. Păi o moarte cât se poate de concretă. Ştiţi probabil cuvântarea de pe munte, atunci când Hristos a rostit fericirile. Există acolo câteva versete despre ucidere, printre care unul care spune „Aţi auzit că s-a zis celor din vechime: „Să nu ucizi; oricine va ucide va cădea sub pedeapsa judecăţii. Dar Eu vă spun că oricine se mânie pe fratele său va cădea sub pedeapsa judecăţii; şi oricine va zice fratelui său: „Prostule!” va cădea sub pedeapsa Soborului; iar oricine-i va zice: „Nebunule!” va cădea sub pedeapsa focului gheenei.”
Iată clar şi răspicat că uciderea se realizează şi prin cuvinte.
Fie că îi spui cuiva că îl urăşti, fie că îi spui că e imbecil (cu multiple variante pe care prefer să nu le reproduc), fie că-l înjuri, că îi spui că nu e bun de nimic, fie că-i spui că e scândură sau gogoşar, fie că-l faci ţigan sau evreu sau indian nepriceput. Toate acestea înseamnă că tu pricinuieşti “moartea” cuiva, spui vorbe de moarte.
Pe mine asta mă face să mă gândesc cât de des cu putinţă la ce cuvinte se nasc în mintea şi pe buzele mele. Pe tine nu?
“Moartea şi viaţa sunt în puterea limbii; oricine o iubeşte, îi va mânca roadele. (Proverbe 18:21)”

Denisa Stamate

Devotional 27 februarie 2015

Când „ciocolata” este prea dulce

Pe când voi vă odihniţi în mijlocul staulelor, aripile porumbelului sunt acoperite de argint, şi penele lui sunt de un galben auriu. (Psalmii 68:13 )

Ca una care am petrecut ultimele luni în preajma copiilor şi ca una care le-am ascultat poveştile despre ţurţuri şi le-am alinat durerile de gingii am avut câte ceva de învăţat.
Am învăţat, de exemplu, că e sănătos să alergi şi să te joci, chiar dacă adulţii îţi spun că o să transpiri şi te îmbolnăveşti. Personal nu-mi amintesc prea multe ocazii în care să fi fost bolnavă în copilărie, dar amintiri cu prietenii de joacă am muuuulte de tot. Am mai învăţat cât de dureros este când adulţii promit ceva şi nu se ţin de cuvînt. Şi chiar aşa, adulţii aceştia, cine se cred? Şi că metoda cea mai bună de a atrage atenţia este să faci ceva rău – dar o să mă prefac că nu mai ştiu asta.
Ce m-a surprins însă au fost preferinţele culinare ale piticilor. Ţineam o lecţie culinară şi fiind presaţi de timp am ales să facem ceva rapid şi uşor, adică salată de fructe. Ceva light, fără zahăr, cu 4 fructe, stafide, nuci şi susan. Recunosc că mă aşteptam la ceva mai mult entuziasm, dar uitasem cât de multe dulciuri mănâncă un copil şi cum, în cele mai multe dintre cazuri, un fruct nu va putea înlocui o napolitană sau un baton de ciocolată.
Desigur, copiii nu sunt de condamnat, mănâncă ce li se dă. Dacă te obişnuieşti cu un gust,
fie că vorbim despre foarte sărat ori dulce concentrat, papilele noastre gustative vor prealua controlul asupra raţiunii. Ceea ce voi scrie nu mă absolvă. Până nu demult, pancreasul meu pompa prea multă insulină ca să scape de acelaşi dulce concentrat, aşa că nu mă erijez în judecătoarea nimănui.
Ce mi se pare relevant pentru editorialul de astăzi este oamenii cad pradă de cele mai multe ori propriilor gusturi. La început, era suficientă o bucăţică de ciocolată în plus pentru a ni se părea prea dulce. Apoi. Am crescut doza lucrurilor care ne fac pe plac limbii. Biscuiţi săraţi sau chipsuri. Salată înecată în suc de lămâie sau oţet. Mâncare într-atât de grasă sau de condimentată încât niciunul dintre prietenii noştri nu ar rezista să mănânce. Oricum, există un moment în care fiecare îşi dă seama de excesul său. Ne dăm seama atunci când am depăşit limita normală de grăsime sau dulce sau orice altceva – pentru a păstra cursivitatea discursului meu.
Ne dăm seama, dar cădem mereu în aceeaşi capcană: de a accepta un rău mic (sau un bine în exces), puţin câte puţin, până ce răul este la el acasă în viaţa noastră. Extrapolând, orice lucru bun în exces este dăunător. Prea multă apă. Prea multă odihnă. Prea multă mâncare gătită de mama. Prea multă preocupare pentru ordine. Pe de altă parte, orice lucru rău, căutat cu perseverenţă şi dorit cu ardoare, oricât de mic ar fi, ne toceşte simţul corectitudinii.
Ia să fur un leu sau zece de la cineva care nu ar simţi lipsa lor. O să mor de foame. Nu am bani de bilet ca să ajung acasă. Nu mai am bani până la salariu nu pentru că nu i-am administrat bine ci pentru că am avut prea puţini. Sau urgenţe.
Ia să scap din situaţia asta minţind. Nimeni nu va afla, nici măcar nu este ceva foarte grav. Alţii mint cu privire la lucruri cu mult mai serioase. Numai de data asta nu zic nimic. Nimeni nu ştie.
Exemplele sunt nenumărate, dar cu sigranţă că fiecare are explicaţii, argumente, scuze pentru orice lucru rău. Scuze găsim mereu :)
La început ştim că nu e bine, dar continuăm. Apoi, ştim că nu e bine dar ştim că prima dată nu s-a întâmplat nimic rău şi ne tocim conştiinţa, îndulcind răul. Există o expresie în limba română „nu e diavolul chiar aşa de negru”. Chiar aşa? Exact aşa cum se întâmplă cu zahărul, care de 30 de ani există în aproape toate alimentele noastre şi consumăm de 4 ori mai mult decât am avea nevoie, aşa facem şi cu alte rele pe care le-am acceptat voit şi nu le mai considerăm dăunătoare.
Vă propun ca săptămâna aceasta să medităm la acele lucruri pe care le facem mecanic, le gândim, le simţim. Cu adevărat sunt ele nişte lucruri nevinovate sau sunt obiceiuri proaste cate ne macină sănătatea şi ne tocesc conştiinţa morală?

Denisa Stamate

Devotional 26 februarie 2015

Respectul şi tăcerea

Iubiţi, dar, pe Domnul, toţi cei iubiţi de El. Căci Domnul păzeşte pe cei credincioşi, şi pedepseşte aspru pe cei mândri. (Psalmii 31: 23 )

Nu ştiu cum e pentru voi, dar eu port în inimă o mână de oameni pe care îi respect mult de tot. Câţiva sunt profesori, dar profesori din aceia pe care nu te mai saturi să îi asculţi. Profesori care te învaţă despre viaţă, despre bine şi rău şi care te transformă dintr-un vas gol într-un vas plin. Profesori care nu ştiu nici până în ziua de astăzi cât mi-am dorit să rămân repetentă sau să repet măcar un an ca să pot sa îi ascult din nou din bancă, în sala arhiplină de seminar.
Caţiva, alţii, sunt erudiţi. Oameni care emană corectitudine, pasiune, cunoaştere profundă. Oameni care au citit de 10 ori mai multe cârţi decât mine. Oameni care ştiu să persevereze, care ştiu importanţa lucrului bine făcut şi care sunt într-atât de exigenţi încât nicio virgulă nu rămâne nelalocul ei.
Toţi sunt oameni lângă care mi-am dorit să stau. Într-un fel ciudat şi egoist, un om mic asemenea mie îşi imaginează că aşezarea lângă un om mare poate realiza un transfer de inteligenţă şi motivaţie. Cel puţin în mintea mea, asocierea fizică aduce şi un plus de curaj, de înţelepciune, de inspiraţie, deşi ştiu că e doar o iluzie.
Ce mi-a oferit de multe ori Dumnezeu este tocmai ocazia de a lucra cu asemenea oameni. Unii, puţini, m-au dezamăgit. Am descoperit că toată aura lor era doar o simplă şi amăgitoare coajă. Dar cei mai mulţi au fost aşa cum mi-i imaginam. Dar cea mai mare problemă a fost când a trebuit să vorbesc cu aceşti oameni. De fiecare dată, fără excepţie, nu am reuşit să conving că merit să mă aflu lângă aceşti oameni. De fiecare dată m-am bâlbâit, m-am împiedicat, am uitat ce voiam să spun, mi-au pierit toate ideile bune pe care le aveam şi cumva am dat-o în bară.
Chiar atunci când ce avea de spus sau de făcut era un lucru pe care îl făcusem de sute de ori, iată că la momentul decisiv nu am reuşit să mă concentrez. Mi-am pierdut logica, cursivitatea, coerenţa, am discutat despre nimicuri când aveam în faţă cunoştinţe adânci despre lucruri mari. Şi, astfel, am ratat şansa de a face o impresie bună oamenilor pe care îi respect (sau cel puţin sunt foarte sigură că aşa am făcut).
De multe ori, mi se întâmplă la fel şi în faţa lui Dumnezeu. Am impresia că Îl cunosc. Am senzaţia că ştiu ce vreau când mă plec în rugăciune. Ştiu că Dumnezeul Căruia mă închin este un arhitect mai mare decât cei mai mari arhitecţi ai lumii. Şi dacă cei mai mari arhitecţi (sau muzicieni, ingineri, scriitori) sunt adulaţi pentru ceea ce au realizat vremelnic, cum să nu te simţi mic în faţă în faţă cu Cel care a creat totul.
Se întâmplă să apar în faţa Lui şi să am atâtea de spus încât să mă bâlbâi. Să Îi vorbesc ca unui om mai puternic. Sau ca unui medic, care trebuie să mă vindece. Sau ca unui paznic al ieftinei averi personale. Sau ca unui judecător care nu-mi poate face dreptate decât mie. Sau ca unui talisman care să îmi îndeplinească dorinţele. E regretabila fiecare ocazie în care ne apropiem de Dumnezeu aşa, deşi ştim că El este atotputernic. Dar cred că tocmai măreţia şi sfinţenia Lui ne ajută să înţelegem cu adevărat cât suntem de mici şi de neputincioşi. Şi cât merităm. Sau nu. Şi câte am primit, deşi nu meritam nici o secundă.

Denisa Stamate

Devotional 25 februarie 2015

Rugăciunea lui Agar

Cei ce seamănă cu lacrimi vor secera cu cântări de veselie. Cel ce umblă plângând, când aruncă sămânţa, se întoarce cu veselie când îşi strânge snopii. (Psalmii 126:5,6 )

Cine a citit măcar primele pagini ale Genezei, ştie istoria lui Avraam, cu căderile şi dovezile uimitoare de credinţă ale experienţei sale cu Dumnezeu. Episod după episod, Avraam dă dăvadă de o putere incredibilă şi de o încredere în Dumnezeu ca a nici unui alt personaj biblic. Câţi am putea să plecăm din ţara noastră, din familia noastră pentru a ajunge într-un loc de pe care nu nu îl cunoaştem? Câţi am putea negocia pentru Dumnezeu pentru a mijloci în dreptul unor oameni răi? Câţi am putea să sacrificăm pe cineva drag, pe copilul nostru, pentru că aşa cere Domnul?
În puţine cuvinte, istoria este aşa. Dumnezeu îi promisese lui Avraam că va avea un urmaş şi că va fi tatăl unui neam mare. Aşa de mare şi de numeros ca stelele cerului. Cu toate acestea, Avraam, avea 80 de ani şi nici măcar un fiu. Aşadar, soţia sa Sara îi dă ideea să facă un copil cu slujnica lor, Agar, pentru a se împlini făgăduinţa lui Dumnezeu. Aici vreau să fac o paranteză: fiul pe care i-l promisese Dumnezeu era un fiu legitim, cu soţia sam nu orice fiu ar fi fost beneficiarul binecuvântărilor divine. În consecinţă, decizia aceasta a celor 2 a fost într-un fel forţarea îndeplinirii promisiunii lui Dumnezeu.
Într-o societate care preţuia femeia doar pentru fertilitatea de care dădea dovadă, sarcina lui Agar a fost primită cu bucurie. Greşeala pe care a făcut-o ea a fost că „a privit cu dispreţ pe stăpâna sa”. Din pricina aceasta, Sara a alungat-o pe Agar şi ajungem la primul episod despre care voiam să scriu.
Agar este în deşert, lângă un izvor de apă. Este însărcinată nu din dorinţa ei, este părăsită, nu mai are casă, loc de muncă, un viitor pentru copilul din pântecele ei. Niciuna dintre situaţii nu este de dorit, cu atât mai puţin o combinaţie într-atât de nefericită. Ce mi-a plăcut este faptul că acolo, în suferinţa şi disperarea ei, Dumnezeu i se arată şi îi vorbeşte. Şi nu i se arată nici ca s-o certe, nici ca s-o pedepsească, ci ca să îi promită ceva. Ce îi promite? Că va avea mulţi urmaşi şi, în plus, îi dă şi un nume pentru fiul său (lucru extrem de rar în istoria biblică).
Agar se întoarce la Sara, dar istoria se repetă după mulţi ani, când Sara şi Avraam au deja un fiu, pe Isac. Un gest mic este interpretat şi Agar este alungată din nou în pustie. După o vreme, când burduful cu apă a secătuit atât Agar cât şi Ismael au rămas în arşiţa pustiei. Căldura, deshidratarea, oboseala au făcut ca Ismael să îşi piardă cunoştinţa, moment în care Agar îl lasă la umbra unui rufiş pentru a nu-l vedea când moare.
Eu nu sunt mamă, nu ştiu ce frământări şi dureri poate cauza iminenţa morţii propriului copil, dar cu moartea m-am mai întâlnit. În faţa morţii unui om drag, oricine rămâne tăcut şi sfâşiat, neputincios şi dispus să îşi ofere viaţa la schimb. Multe trebuie să fi simţit şi gândit Agar! Acolo şi atunci Dumnezeu îi vorbeşte iar lui Agar şi îi reînnoieşte promisiunea că va fi un neam mare. Acolo, la porţile morţii, Dumnezeu vorbeşte unei femei care apare doar pe cîteva rânduri ale Bibliei.
Cunosc şi eu femei pe care le aşez la marginea gândului meu. Desigur că mereu găsesc persoane pe care să le consider inferioare şi ştiu că vouă nu vi se întâmplă, dar mie da. Nu e ceva cu care mă laud, dar există oameni la care nici nu mă uit, alţii pe care nici nu îi observ. Uneori greşesc şi gândesc pentru o zecime de secundă că cineva este mai prejos. Poate că nici nu are ceva interesant de spus. Poate că nici nu merită prea multe. Şi poate că Dumnezeu nu are ce să asculte de la un asemenea om.
Ce bine este când Dumnezeu ne surprinde şi când nu discriminări. Şi ce reconfortant este că îmi apare şi mie, neînsemnată, egosită, rea şi de neajutat, deşi în lume se petrec mereu lucruri mai importante decât rugile mele soptite. Chiar dacă eşti jos sau sus, Dumnezeu este pregătit să îţi vorbească. Nu să te certe, ci să te înveţe să mergi, să ceri şi să iubeşti.

Denisa Stamate

Devotional 24 februarie 2015

Despre o casă, despre un om

…de aceea nicio nenorocire nu te va ajunge, nicio urgie nu se va apropia de cortul tău. Căci El va porunci îngerilor Săi să te păzeasca în toate căile tale; (Psalmii 91: 10,11 )

Atunci când m-am născut, Dumnezeu a ales să mă aşeze în cea mai bună familie pentru mine. El m-a plantat în mijlocul unor oameni harnici, complecşi şi cu o etică bună a vieţii. Nu m-au crescut în puf, dar s-au străduit şi au reuşit să-mi ofera şanse pe care ei nu le-au avut. Nu ştiu cum au plătit, dintr-un singur salariu, un an de grădiniţă de limba engleză înainte de revoluţie. Nu ştiu nici ce i-a făcut să îmi pună meditator la engleză în clasa a V-a, pe vremea când engleza nu era aşa de folosită. Poate pentru că au văzut că am o rapiditate anume de a învăţa limbi străine. Poate că altele au fost motivele, nu le cunosc.
Ştiu însă că am fost prima din familie care a terminat o facultate şi un master. Nu e o laudă, pentru că nu mi se datorează. La fel cum nu am nicio contribuţie la niciun succes personal, dar am din plin la eşecurile şi căzăturile mele. Tot ce am făcut bun a fost ca urmare a sacrificiului enorm al părinţilor mei care se consideră „oameni simpli”. Tot ce am ştiut şi am învăţat a fost să perseverez, să învăţ de la toţi, să nu mă dau bătută pentru că oamenii laşi nu ajung nicăieri.
Am muncit din primul semestru de facultate – cum aş fi putut fi altfel, când mama şi tata muncesc de dimineaţă până seara?
Am economisit şi am plătit singură pentru tot ce am avut nevoie – cum altfel să onorez simţul cumpătat al mamei?
Am învăţat să schimb siguranţe, să repar flotorul, să pun tapet, parchet şi faianţă, să conduc, să formatez computere, să fac ghiveci şi plăcintă cu dovleac, să fac curăţenie lună peste tot, cu precădere în locurile cel mai puţin accesibile, şi asta ca să fiu cel mai bun copil pentru amândoi.
Niciodată nu am trăit o viaţă risipită pe forme şi decoruri, ci în simplitatea unui cămin curat şi primitor.
Însă de când s-a născut în mine plăcerea de a crea decoruri şi decoraţiuni şi de când au început să-mi alerge prin minte culori şi texturi, am început să percep altfel simplitatea casei. E drept că oricât de frumos este un obiect decorativ, pe mine tot rolul lui funcţional mă interesează. Şi, deşi pot crea un design complex pe stilul proprietarului, eu sunt atrasă tot de spaţiile minimaliste, aerisite şi simple.
Am intrat în multe case prin prisma hobby-ului meu. Am văzut şi case goale şi case mobilate. Şi case noi, neterminate, şi case vechi. Am văzut şi case obosite şi case ca o oază de iubire. Poate vă întrebaţi cum de am ajuns de la familie să vă vorbesc despre design interior? Ei bine, astăzi aş vrea să ne gândim un pic la „mobilă”. Şi nu, nu mă voi referi nicidecum la obiecte de mobilier, ci la ceea ce se află înăuntrul omului.
Uneori am văzut case goale, dar foarte frumoase. Erau simple şi împărţite foarte bine. Sau aveau o bucătărie mare, numai bună pentru căni multe de ceai şi rodie coaptă.
Sau un living măricel, cu geamuri înalte ca o boltă de vis, numai potrivite pentru prietenii cei mai dragi.
Sau un hol de intrare relaxant şi intim, potrivit pentru cele mai dulci cuvinte, rostite şoptit la venire şi la plecare. Îmi plac casele acestea în care potenţialul este evident şi care îţi oferă o persepectivă, un vis şi o speranţă.
Casele acestea sunt asemenea acelor oameni care se umplu de cunoaştere şi de culoare, oamenii în care se regăsesc mulţi, care te pot face să visezi, să lupţi, să ajungi departe fără a şti exact ce te face să îi iubeşti aşa de mult.
Alteori, am intrat în case cu un miros anume, străin. Case în care am găsit un scrin al bunicii, o fotografie de la nunta mamei, o cutie de bijuterii păstrate bine. În casele acestea, este greu să intri ca designer. În casele acestea, intri uşor, cu inima în palmă pentru a nu deranja istoria, pentru a nu o face să tresalte. În casele acestea găseşti, deopotrivă, promisiuni încălcate şi dulceaţă de cireşe amare. Găseşti şi rame frumoase, şi mileuri, şi feţe de pernă apretate şi cămaşa bunicului, scrobită şi pregătită pentru mersul la biserică.
Casele acestea sunt asemenea acelor oameni care se dau pe sine aşa cum sunt. Niciodată nu trebuie să îţi ofere mai mult decât pe ei înşişi şi sunt suficienţi. Oamenii aceştia sunt plini de miez şi de istorie, sunt oameni care vorbesc molcom şi fiecare propoziţie este o fărâmă de moştenire. Oamenii aceşti sunt eroi ai multor fapte mari, dar mereu atât de umili şi de tăcuţi.
Mi s-a întâmplat să intru şi în case mici în care locuiau oameni şi mai mici. Casele mici au ceşti mici, sticluţe, fotografii mici şi covoraşe, ca într-o ţară a minunilor. În casele mici există multe lucruri mici şi interesante şi e frumos că acestea pot fi găsite oriunde, pitite sau la vedere.
Ba găseşti şi oameni mici în poze alb-negru şi nasturi coloraţi şi haioşi.
Şi când te uiţi foarte atent găseşti şi biscuiţi populari şi jumătăţi de napolitane.
Ce mai? Casele mici ascund comori delicioase.
Casele acestea sunt asemenea oamenilor care au mereu bucurii mici să-ţi împărtăşească. Care îţi fac vârful degetelor să fremete de bucuria de a-i îmbrăţişa şi care îţi fac pielea de găină când îţi povestesc despre gărgăriţe şi fluturaşi. Oamenii aceştia sunt cei pe care ai dori să îi ţii mereu în braţe sau să te mângâie prin păr. Aceştia sunt cei lângă care simţi că nu poţi trăi şi despre care compui melodii fără cuvinte.
Şi am mai intrat în multe case, şi am întâlnit mulţi oameni, şi la final am mulţumit lui Dumnezeu că avem privilegiul de a fi toţi diferiţi şi atât de frumoşi şi duioşi.

Denisa Stamate

Devotional 23 februarie 2015

Zidurile care strigă

Carnea şi inima pot să mi se prăpădească: fiindcă Dumnezeu va fi pururi stânca inimii mele şi partea mea de moştenire. (Psalmii 73: 26 )

Toţi trăim între 4 pereţi. Că-s mai înalţi sau mai strâmbi, că-s pictaţi în culoarea cerului, că sunt decoraţi cu postere multicolore, că-s îmbibaţi de parfum sau fum de ţigară, pereţii tot 4 rămân.
4 pereţi înseamnă acasă, înseamnă protecţie, umbră şi biblioteci cu cărţi.
4 pereţi acceptă să fie găuriţi, astupaţi, coloraţi sau tapetaţi.
4 pereţi sunt martorii chiotelor de bucurie, cererilor în căsătorie, scâncetelor timide în noapte şi ai lumânărilor suflate cu dorinţe secrete în minte.
De fapt, 4 pereţi sunt toate acestea şi ceva în plus.
Pereţii noştri ştiu când plângem de disperare, de neputinţă, de durere.
Pereţii noştri ştiu când nu putem dormi, când visăm urât şi nu mai putem adormi la loc.
Ba chiar ştiu şi când ne e cald, şi sete, şi dor.
Câţi oameni nu au  ascultat pereţii aceştia…câte strigăte la Dumnezeu…câte speranţe murmurate printre buze şi câte declaraţii de iubire pe care urechile omului nu le-au auzit.
Oare câte case goale există, în care se află numai un trup firav de bunică? Câte dintre aceste case de pământ nu au doar 4 pereţi care aud un radio cântând încetişor, pentru că bunica nu are cu cine schimba două vorbe?
Prin câte unghere nu sălăşluiesc dureri de reumatism? Sau de cap? Sau înţepături de cancer în fază terminală?
Câte inimi pustii nu rostesc rugi de vindecare sau măcar de ameliorare a durerilor bolii?
Şi câte saloane de spital nu au pereţi albi pe care se pictează zilnic oftat, şi împăcare, şi resemnare?
Nu ştiu dacă aţi fost vreodată într-atât de bolnavi şi de singuri încât să nu vină nimeni, niciodată, să vă aducă o cană de apă sau un calmant.
Nu ştiu dacă aţi fost internaţi în spital fără să vedeţi, să auziţi, să vă puteţi mişca.
Nu ştiu dacă aţi căzut vreodată, dar nu aţi mai putut să vă ridicaţi 25 de minute sau o oră.
Nu ştiu dacă nu aţi avut bani de jumătate de pâine şi aţi mâncat firimituri sau ce alţii au găsit de cuviinţă să arunce pe sub băncile din parc.
Nu ştiu dacă moartea s-a apropiat aşa de mult de voi încât să simţiţi că muşcă din voi, că vă dor oasele, că vi se macină spiritul şi că ardeţi.
Nu ştiu nimic despre voi. Dar eu ştiu o parte din aceste lucruri şi încă suferinţa mea nu a ajuns atât de mare ca a altora.
Dacă aţi fost într-o situaţie ca cele descrise mai sus sau în ceva asemănător, dacă ştiţi pe cineva care trăieşte ceva mai mic sau mai mare care să poată fi ameliorat, alinat, îmbunătăţit, vă rog să faceţi ceva. Să nu rămână niciunul dintre cunoscuţii noştri neliniştit, să nu rămână nimeni nevizitat în momentele cele mai grele. Să nu rămână nimeni lipsit de îmbrăţisări sau de bani sau de medicamente dacă putem face rost.
Pentru noi mereu ne descurcăm să ajungem unde ne place, unde ne dorim. De ce nu am face la fel şi pentru alţii? De ce nu am pune deoparte o sumă de bani pentru urgenţele altora? De ce nu am adăuga şi numele altuia în miezul rugăciunilor noastre? De ce să plângem când moare un animal de companie sau când vedem ultimul episod al filmului preferat, dar să stăm impasibili când un alt om se agaţă de viaţă cu disperare?
Haideţi să învăţăm să fim leagăn, braţ întins, mâini împreunate, umăr, nepot şi frate, balsam, umbră şi cântec de alint. Pentru că pereţii prea multor case şi spitale au auzit mai multe rugăciuni sincere decât bisericile…

Denisa Stamate

Devotional 22 februarie 2015

Ceva ce seamănă cu criza vârstei mijlocii, dar nu este

Pentru ce te mâhneşti, suflete, şi gemi înăuntrul meu? Nădăjduieşte în Dumnezeu, căci iarăşi Îl voi lăuda; El este mântuirea mea şi Dumnezeul meu. (Psalmii: 42:11)

În urmă cu ceva timp, stăteam cu inima la 2011 şi cu mintea la 2012. Aveam să las în urmă un an în care am trăit foarte intens şi aproapele, şi departele, în care am învăţat să trăiesc cu foarte puţin şi să depind de Dumnezeu la fiecare pas. Fusese un an în care am cunoscut câţiva oameni extraordinari, fără de care şederea mea în Anglia ar fi fost un coşmar.
Stând eu aşa, pe buza lui 2011, mi-am imaginat lucruri foarte mari împlinindu-se în 2012. Şi le-am văzut asemenea unui înecat care visează la un liman. Cu doar un an în urmă îmi dorisem să lucrez în străinătate şi iată că tocmai ce mă întorsesem din pribegie. De ce să nu-mi pun obiective mai clare pentru a realiza ceva care să nu se mai finalizeze cu un eşec? Şi aşa am făcut, cu listă, cu termene de timp concrete, cu rezultate măsurabile.
La puţină vreme după ce decisesem să nu mai plutesc în derivă şi să nu mai lucrez decât în domeniul în care sunt licenţiată, am primit o ofertă de nerefuzat, care îmi permitea – şi încă îmi permite – să câştig ceva bani făcând ceva ce mă pasionează. Sau credeam că mă pasionează. Să mă explic.
Eu nu am despre mine o părere atât de bună pe cât au alţii despre mine şi aici nu vorbesc despre o stimă scăzută. Ştiu că, în urmă cu ceva ani, eram mai serioasă (nu în sensul de sobră) şi îmi respectam cuvântul dat. Nu întârziam niciodată. Nu greşeam decât rar. Aveam timpul organizat şi împărţit pe priorităţi. Ştiam ce îmi trebuie şi nu doream nimic peste. Îmi făceam timp pentru tot şi toţi şi nu mângâiam în grabă un câine, şi nu îmbrăţişam în fugă un om.
Acum? Acum mi-am pierdut orice spirit de iniţiativă, orice sâmbure de creativitate. Nu am un vocabular suficient de bogat, nici nu prind sensul unor cuvinte şi le folosesc aiurea-n tramvai. Nu am logică, nu ştiu să creez o lucrare cu cap şi coadă. Am o topică britanică pentru că ascult şi comunic în limba română sub 5%, în timp ce restul este în engleză. Sunt defectivă de subiect, uneori de predicat, alteori de amândouă. Mă grăbesc pentru prima dată în viaţa mea. Greşesc. Greşesc. Greşesc. A, şi mă fac de râs non stop.
În plus, toate acestea se întâmplă în timp ce fac ceva ce mă pasionează şi în timp ce mî străduiesc să iasă lucrurile cât mai bine. Ar trebui să mă ia groaza cu privire la rezultatele pe care le-aş avea dacă ar trebui să fac ceva ce nu îmi place, nu? Dacă ar trebui să angajez pe cineva care să facă treabă mea şi aş avea de ales între mine şi altul, aş alege pe altul cu siguranţă. Să nu săriţi să mă contraziceţi, că nu sunt numai închipuiri, greşelile sunt certe şi confirmate de 3 persoane, deci problema este serioasă.
Ei, toate acestea mi-au dat de gândit. Am făcut linişte şi am început o cercetare de sine amănunţită. Mi-am luat timp, am studiat problema, am cerut feedback, am căutat să învăţ. După ce am învăţat, am reînceput să lucrez. Şi iar am greşit. Şi nu o dată, ci de aproape 200 de ori.
Parcă din ce în ce mai mult şi mai grav.
Apoi m-am enervat. Nu rău, că nici la asta nu mă prea pricep. Am început să mă întreb dacă nu cumva, faptul că sunt bună la ceea ce fac era numai o iluzie şi o părere. Care, ca orice părere, este subiectivă şi nu are valoare.
După un alt timp, m-am întrebat dacă sunt fericită. Şi poate ştiţi ce spunea John Stuart Mill „Întreabă-te dacă esşti fericit şi vei înceta să fii”. Din fericire, eu nu am încetat să fiu, ba chiar am înţeles că, atâta vreme cât scrisul este unul dintre lucrurile care îmi oferă satisfacţie şi câtă vreme progresez, atunci nu are niciun rost să schimb sensul. Am luat-o pe un drum şi sunt sigură că este ceea ce îmi place, atunci merg înainte şi în sus, chiar dacă apar greutăţi.
Cred că este un principiu bun, care poate fi aplicat în mai multe domenii ale vieţii.
Dacă alegi o carieră într-un domeniu şi la un moment dat rămâi în pană de inspiraţie sau fără loc de muncă, nu te opri.
Dacă vrei să ajungi undeva şi eşti convins că acolo este locul tău, lângă oamenii de acolo, în acel context cultural, mergi până la capăt.
Dacă vrei să fii sănătos, cercetează toate informaţiile despre boala pe care o ai şi vindecă-te sau măcar alină suferinţa.
Exemplele sunt multe, dar mă opresc aici, deoarece sigur ştiţi la ce fac referire. Nici oamenii cei mai talentaţi nu au avut vieţi fără provocări, vieţi în care nu au învăţat absolut nimic, dar au avut succes. Ce pretenţie am eu, un om mediocru, să nu am nevoie de o sesiune intensă de şlefuire pentru a ajunge cea mai bună versiune?
Totul începe cu o evaluare a talentelor, şi fiecare are cel puţin unul. Află care este darul tău, talantul aşa cum spune Biblia, şi foloseşte-l. Tot ce ai are un scop. O voce puternică şi frumoasă nu mai foloseşte cuiva care nu a preţuit-o şi nu a folosit-o toată viaţa – cu timpul, ce nu este folosit se atrofiază sau dispare.
Nu aştepta să treacă prea multă vreme, ci studiază, interesează-te, cunoaşte, întreabă, apoi alege. Dar după ce alegi, fii acolo cu toată inima, cu tot sufletul, nu de la 9 la 5 şi nu 5 zile pe săptămână. Fii acolo cu totul, murdar până la coate, ciufulit de efort, cu ochii mici ca după un efort susţinut, dar cu un zâmbet mare pe faţă pentru că ai reuşit în ceea ce ţi-ai dorit.

Denisa Stamate

Devotional 21 februarie 2015

Imediat ce înveţi să renunţi…

Ne-ai făcut să trecem prin multe necazuri şi nenorociri; dar ne vei da iarăşi viaţă, ne vei scoate iarăşi din adâncurile pământului. (Psalmii 71: 20)

…renunţarea îţi devine obicei. Aşa spunea Vince Lobardi, antrenor de fotbal american, care a reuşit să antreneze suficient de bine echipa Green Bay Peckers astfel încât aceasta să fie pe locul întâi de 5 ori în 7 ani în Liga Naţională de Fotbal, 3 dintre titluri fiind obţinute în 3 ani consecutivi. Aceasta se întâmpla prin anii 60, nici nu cred că sunt prea mulţi care să fi auzit de Lombardi, mai ales că în România nu există un interes special faţă de fotbalul american.
Am ales astăzi să scriu despre un citat al lui pentru că tot mai des văd în jurul meu oameni care renunţă. Renunţă să mai persevereze ca să ajungă ceva mai sus. Renunţă să mai creadă că se pot schimba. Renunţă să mai înveţe. Renunţă la un loc de muncă imediat ce îi nemulţumeşte ceva. Renunţă să mai iasă din toamnă, ca să intre în primăvară.
Aceştia sunt acei oameni care ridică mână până la umăr şi spun că nu ajung prea sus. Sau care nu se urcă pe scară pentru că o diferenţă de jumătate de metru nu înseamnă „mare lucru”. Sau care nu încep să-şi corecteze dieta pentru că a slăbi 1 sau 5 kilograme e o picătură într-un ocean. Care nu economisesc 10 lei pe lună pentru că şi-ar dori să aibă mii de lei. Sau care vor să se vindece deodată, să iubească dintr-o dată şi complet, să alerge dintr-o răsuflare un maraton.
De cele mai multe ori, aceşti sunt cei care renunţă dinainte de a se apuca, în special pentru că îşi pun ţinte ne-realiste.
Alţii renunţă pe calea pe care au început să o străbată; abia amuşinează victoria, dar se lasă doborâţi de efort, dezamăgire, lipsa încurajărilor, a prietenilor care să le fie alături sau a motivaţiei suficiente. Aceştia renunţă de cele mai multe ori înainte de linia de finish şi înainte de a ţine mâna celui drag. Aceştia sunt cei care văd mai degrabă obstacolele decât posibilitatea de a fi învingător. Aceştia sunt cei care se mulţumesc cel mai ades cu faptul că au participat, că au încercat, dar nu se străduiesc să-şi exerseze muşchiul perseverenţei, al anduranţei, al gustului dulce al victoriei.
Şi eu am eşuat de multe ori şi nici acum nu reuşesc să duc  până la capăt tot ce îmi propun. Cea mai mare provocare a mea este să termin la timp, pentru că îmi pun termene scurte. Din cei 3 ani în care am făcut atlestism, ştiu că eu sunt un alergător de viteză, nu de rezistenţă, ceea ce în viaţă nu este tocmai bine. Pot da toată energie în câteva ore, să-mi pun mintea şi sufletul în ce am de făcut pentru o perioadă scurtă, dar când e vorba de eforturi îndelungate, îmi cam pierd motivaţia. Acesta este marele meu defect, pe care tot încerc să-l depăşeşsc.
Haideţi să învăţăm împreună să fim consecvenţi, să rezistăm mai mult în faţa încercărilor, să perseverăm mai mult în cele bune, să nu alergăm degeaba, ci să avem o ţintă înaltă în faţă. Să ne dorim, să vrem să ajungem înainte şi în sus. Pentru că măsura succesului şi a insuccesului nu este dacă te lupţi cu o problemă dificilă, ci dacă este sau nu aceeaşi problemă care te necăjea şi anul trecut. Să facem din „acum” şi din „azi” pasul cel mai important, cel în care parcurgem primele 30 de pagini ale demersului nostru.

Denisa Stamate

Devotional 20 februarie 2015

Când înfloreşte pustiul

Tu eşti ocrotirea mea, Tu mă scoţi din necaz, Tu mă înconjori cu cântări de izbăvire. (Psalmii 32:7)

Nu demult, am citit o povestioară a unui scriitor contemporan care se afla la tropice, într-o noapte senină şi înstelată. Contemplând întunericul şi liniştea, autorul acesta a auzit un foşnet suspect, care venea de undeva dinspre deşert. Văzându-l contrariat, băştinaşul care îi era călăuză l-a ajutat să dezlege misterul. „Deşertul îşi plânge jalea, tânjeşte fiindcă ar fi vrut să se preschimbe într-o câmpie înfloritoare”.
Povestirea aceasta mi-a dat de gândit.
Sunt eu oare în starea de câmpie înfloritoare sau nu sunt nici măcar un fir de praf mai mult decât un deşert care speră să dea naştere unei flori? Dacă ar fi să descriu ziua în care scriu aceste rânduri, mă apropii mai degrabă de câmpie decât de deşert. Astăzi mă simt ca o grădiniţă de flori care mai are de lucrat până la a fi o câmpie. Am câteva narcise albe şi galbene, am câteva fire din florile mele preferate – lăcrămioarele, ba chiar am şi câţiva pomi fructiferi.
Inevitabil, însă, îmi amintesc şi de anii mei de pustietate, de care cred că nu scapă nimeni, nici cei mai superficiali oameni. Orice om se trezeşte uneori cu sentimentul deştertăciunii lui, cu năzuinţa spre mai bine, într-o perioadă în care se simte arestat la domiciliu, în care ar vrea să scape, dar simte că îi fuge pământul de sub picioare.
Ba chiar în perioadele bune, în inima omului se vor găsi şi locuri aride, petice de pământ în care iarba nu creşte, seminţele florilor nu se prind şi frunza niciunul sentiment nu înmugureşte. În inima omului există urcuşuri îndepărtate şi întunecate în care ochii nimănui nu au pătruns. Există căi neumblate şi drumuri pe care omul călătoreşte numai singur. Într-un cuvânt, suferim atunci când recunoaştem uscăciunea din noi, când trecem prin clipe când ni se pare că totul în noi s-a răcit, a început să înţepenească, când de-abia mai zărim o geană de lumină sub care ne găsim liniştea.
Într-un fel e rău, pentru că ştiu oameni foarte deprimaţi din pricina aceasta. Dacă priveşti doar spre întuneric, e absolut normal să nu vezi decât pete, umbre, deziluzii şi eşecuri. Dacă rămâi prea mult concentrat pe aceasta, va fi destul de dificil să te reobişnuieşti cu lumina, cu iubirea, cu iertarea,
Într-un alt fel este bine pentru că un om care nu-şi găseşte locul pe lumea aceasta, care simte golul şi deşertăciunea lucrurilor de aici, va ridica ochii spre Cel care are puterea să ne ofere o altă viaţă, mai bună şi lipsită de golul pe care îl lasă fiecare câştig, fiecare recunoaştere omenească. Cu cât mai des ni se vor deschide ochii pentru a contempla măreţia şi slava lui Dumnezeu, cu atât mai îmbelşugat vor creşte şi vor pârgui în inima noastră roadele Duhului Sfânt.
Sub razele dătătoare de viaţă ale iubirii dumnezeieşti, seminţele bune pot pătrunde şi încolţi în pământul cel mai uscat, acolo unde zăcuseră mai înainte atâtea îndoieli şi se iscaseră atâtea furtuni sufleteşti.

Denisa Stamate

Devotional 19 februarie 2015

Liniştea din toiul furtunii

Domnul întăreşte paşii omului, când Îi place calea lui; dacă se întâmplă să cadă, nu este doborât de tot, căci Domnul îl apucă de mână. (Psalmii 37: 23,24)

Corabia pluteşte pe mare. Uneori pânzele se umflă şi vântul o duce departe, în larg. Alteori briza o împinge, val după val, asemenea unei corăbioare din hârtie.
Corabia pluteşte pe mare, uneori încoace, alteori încolo, legănându-se mereu, prin valuri călduţe şi sărate. Oricât de aproape sau de departe de ţărm ar fi, oricât de adâncă e marea, oricât de fin e nisipul de pe fundul mării şi oricât de mare ar fi furtuna în mijlocul căreia se află corabia, corăbierul are o singură grijă, un unic scop care îl ţine treaz şi atent în leagănul uşor ca o coajă de nucă. Grija cea mai mare a corăbierului este de a împiedica apa să pătrundă în barcă.
Se întâmplă ca, din vreme în vreme, limanul să fie departe, reperul să fie pierdut, locul de adăpost să fie de negăsit iar lumina farului să fi dispărut cu totul. Radarul, GPS-ul, ochii nu mai reuşesc să vadă nimic clar. Atunci e cel mai important să-ţi păzeşti corabia! Atunci e musai să ai grijă ca nici măcar o cănuţă de apă să nu intre în corabie că e vai şi-amar de se întâmplă aşa.
Vă întrebaţi de ce? Ei bine, o cănuţă de apă într-o corabie poate că nu înseamnă prea mult şi nu reprezintă un pericol prea mare, dar – vedeţi voi – o cănuţă nu este inofensivă. Gândeşte-te numai ce se întâmplă cu o umbră de îndoială care se strecoară în inimă, cu o singură minciună, ce efect au sau ce greutate lasă în viaţa ta evenimentele neprevăzute.
Care a fost ultimul lucru care ţi-a tulburat liniştea sufletească? Ce anume ţi-a strecurat îndoiala în suflet, ce frică ţi-a acaparat atenţia şi gândurile încât te-ai simţit, pur şi simplu, sufocat?
Dacă dăm cale liberă problemelor inevitabile de fiecare zi, unele mai mici, altele colosale,
Dacă ne lăsăm copleşiţi de aceleaşi eşecuri, aceleaşi lipsuri care ne-au făcut să cădem şi ieri,
Dacă ne agăţăm de aceleaşi liane înnodate şi călcăm pe aceleaşi pietre tremurânde de pe care am mai alunecat şi vara trecută,
Dacă facem toate acestea este ca şi cum ne-am umple singuri barca, cănuţă după cănuţă.
Iar dacă barca noastră se apropie, ameninţător, de punctul de scufundare, noi, corăbierii, devenim morocănoşi, posaci, ba chiar există riscul să scufundăm şi bărcile altor corăbieri, după binecunoscuta expresie „mi s-au înecat corăbiile”. Glumesc :)
Unde voiam să ajung de fapt cu această metaforă: îmi doresc să învăţăm să nu ne lăsăm doborâţi de griji şi de greutăţi, să nu le exagerăm importanţa, să nu luăm decizii cu inima, ci să ne întrebăm dacă problema respectivă va mai conta pentru o săptămână, o lună, un an.
Nu există nimic mai liniştitor şi mai aducător de bucurie decât omul care îşi păstrează calmul, pacea, buna dispoziţie chiar în mijlocul furtunii. Un asemenea om răspândeşte lumina în întunericul vieţii, acţionând plin de curaj în apărarea fratelui său aflat într-o barcă plină de apă. Vă doresc să căutaţi prietenia şi influenţa unor asemenea oameni şi să deveniţi unii ca aceştia.
Noi „suntem încolţiţi în toate chipurile, dar nu la strâmtoare;
în grea cumpănă, dar nu deznădăjduiţi;
prigoniţi, dar nu părăsiţi;
trântiţi jos, dar nu omorâţi.” (2 Corinteni 4,8-9)

Denisa Stamate