Devotional 14 aprilie 2015

“Unde eşti copilărie?”

„Îţi voi arăta lucruri minunate, zice Domnul, ca în ziua când ai ieşit din ţara Egiptului.” (Mica 7:15)

Omului îi place să se joace. Încă de la începutul vieţii şi până spre încheierea ei acesta e într-o continuă goană după joc şi joacă. Deşi am spune că această tendinţă se mai diminuează cu vârsta, cred că din contră ea se aprinde şi mai tare cel puţin în interior, doar că îşi schimbă formele de manifestare.
Tot procesul acesta ce se învârte în jurul lui homo ludens se pare că prinde nuanţe diferite odată cu vârsta.Dacă la început elementele principale sunt jucăriile, cu timpul acestea se diversifică în funcţie de preţ, mărime şi utilizare. Chiar dacă ne ascundem sub pretextul necesităţii atunci când ne cumpărăm nişte maşinării, gadget-uri sau alte ustensile, de fapt negăm entuziasmul copilăriei ce se menţine treaz în fiinţa noastră şi la maturitate. Simţim dorinţa de a ne juca doar că atunci când vârsta ne împiedică să recunoaştem asta, ne luăm „jucării” mai sofisticate şi punem totul sub „preşul” necesităţii.
De fapt ce e aşa rău în a recunoaşte că îţi păstrezi mereu copilăria şi joaca în suflet? Sau de ce se sperie oamenii atât de tare când alţii le demască această vulnerabilitate? Nu e cumva tocmai faptul că avem impresia că asta ne face diferiţi de ceilalţi şi ne face să părem ridicoli şi slabi, în timp ce noi ca şi tineri sau adulţi trebuie să fim puternici, siguri pe noi şi serioşi? Cel mai adesea nu suntem conştienţi de faptul că toată lumea poartă în el copilăria, entuziasmul, inocenţa, jocul şi joaca. E adevărat că la unii se diminuează mai mult datorită circumstanţelor negative ale vieţii sau unii ştiu să ascundă mai bine asta, însă toţi trecem pe aici. Aşa că de ce să nu o recunoaştem? De ce să nu fim mândrii că purtăm ceva pur în noi, care nu-şi pierde din importanţă odată cu timpul?…
Maturitatea… un cuvânt complex. Un fenomen care ne aduce siguranţă şi comfort, dar în acelaşi timp ne sperie. Deşi nu recunoaştem şi o dorim cu disperare la vârste fragede – când probăm tocurile mamelor sau privim cu admiraţie cum se bărbieresc taţii  – o îndepărtăm cât putem de mult atunci când simţim că suntem în perioada de traversare de la o etapă la alta. Deşi ne dă autoritate şi libertate, ne oferă de asemenea o imensă responsabilitate şi un simţământ care ne copleşeşte şi ne face să vrem să mai evadăm încă o dată ca în adolescenţă.
A te juca sau a nu te juca… Cum te joci, când să te maturizezi, cum să-ţi păstrezi copilăria în suflet şi să fii în acelaşi timp responsabil?!… Jonglezi între una şi alta şi încerci să faci combinaţii… Nu există reţetă general valabilă. Există doar puterea imaginaţiei, frumuseţea creativităţii şi bucuria copilăriei care îţi demonstrează că propriile reţete sunt cele mai apetisante.
La urma urmei trebuie să ştii ce vrei, să o recunoşti şi să lupţi pentru asta, nu să te ascunzi, să te joci cu lucrurile serioase şi apoi să regreţi. Trebuie să te joci când trebuie, să ştii ce jocuri şi nu să te joci în viaţa reală. Dacă tot ai entuziasmul copilăriei măcar foloseşte-l pentru a face viaţa mai colorată, nu pentru a întuneca alte vieţi. Fiecare joc are nişte reguli doar că de multe ori ne place să jucăm după propriul regulament. Aşa că înainte de a mai face un pas, întoarce-te la instrucţiunile de bază. Doar aşa vei  gusta din farmecul jocului.

Laura Manuela Şteţco

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *