Devotional 18 aprilie 2015

“Adevărul şi numai adevărul” despre „la bine şi la rău”

El va avea iarăşi milă de noi, va călca în picioare nelegiuirile noastre, şi vei arunca în fundul mării toate păcatele lor. (Mica 7:19)

Opreşte-te şi priveşte! Dacă îţi place ceea ce vezi rămâi! Dacă nu, eşti liber să-ţi continui drumul!… Sunt uimitoare aşa cum sunt! Spune-mi asta sau… dispari!
Probabil cea mai evitată întrebare atunci când se încheie o relaţie este “care e motivul despărţirii?” Ne exasperează să ni se scotocească printre cămăruţele secrete ale gândurilor şi de aceea ne eschivăm de cele mai multe ori. Dacă se insistă asupra răspunsului scoatem la iveală un arsenal de pretexte formulate diplomatic asemenea unui comunicat de presă. De ce?… Probabil pentru că uneori motivele sunt prea umilitoare şi avem de păstrat o reputaţie sau probabil că în unele cazuri nici noi nu ştim motivele reale. Ceea ce identificăm drept cauze ale unei situaţii nu sunt mereu cauzele reale deoarece pentru a le afla trebuie o analiză minuţioasă. Şi noi fugim de analize de obicei…
Viaţa e un risc. Dragostea e un risc. Şi tocmai de asta avem tendinţa să fugim sau să amânăm deşi dăm impresia că vrem o relaţie. În realitate simţim nevoia de afecţiune din când în când, dar nu suntem dispuşi să intrăm cu totul în acest proces complicat. Nu ne place să ne luăm responsabilităţi pentru că e mai la îndemână libertatea şi nu ne place să ne asumăm riscuri. Şi chiar şi atunci când pare că ni le asumăm nu o facem sută la sută. Chiar dacă în primă fază dăm o şansă celui de lângă noi, oscilăm şi nu-l acceptăm în totalitate pentru că de cele mai multe ori nu ştim ce vrem. Nu deţinem o viziune clară cu privire la propriul scenariu al poveştii de dragoste şi în loc să recunoaştem asta dăm vina pe celălalt găsind diverse pretexte şi găsindu-i tot timpul defecte. Începem să criticăm, să fim irascibili şi orice ar face nu e bine. Dacă are propria părere nu e bine că cică ar fi prea fiţos/fiţoasă, dacă are părerea noastră nici aşa nu e bine  pentru că ni se pare că obţinem lucrurile prea uşor. Şi uite aşa rezultă un amestec picant ce ne condimentează trăirea.
Analizând cuplurile în general şi unele experienţe personale mi-am dat seama că cele mai multe dispute şi despărţiri sunt cauzate tocmai de incapacitatea de a-l accepta pe celălalt exact aşa cum e. În momentele în care am fost eu criticată, primul gând a fost să analizez ceea ce mi se spunea să văd dacă are dreptate sau nu. În unele cazuri avea, însă chiar şi atunci când eu aveam o altă opinie încercam să mă schimb sau să mă adaptez la situaţie de dragul păcii pentru că urăsc certurile. Însă am realizat că docilitatea atrăgea după ea o altă critică şi în acest fel respectivul începea să se simtă din ce în ce mai stăpân pe situaţie, specializându-se în manipulare, în timp ce eu îmi pierdeam din individualitate şi stima de sine îmi era afectată. Şi atunci când stima de sine e afectată din acest fapt derivă o serie de elemente negative în interacţiunile cu ceilalţi.
E paradoxal că ne îndrăgostim de anumite caracteristici ale unui om şi după un timp tocmai acele lucruri i le reproşăm. Şi e trist. Nu ne dăm seama că de fapt de vină e tocmai firea oscilantă a „criticului” care pe parcursul timpului se adaptează la mediu şi se schimbă. Şi chiar dacă pentru un timp criticul se simte la putere, deţinând monopol complet asupra „victimei,” după ceva timp tot el va pierde deoarece există două posibile consecinţe: ori acesta îşi va deforma personalitatea şi va deveni prea moale şi atunci nu-i va mai plăcea de ea aşa, ori „victima” va căuta aceptare în altă parte. Deci, pe termen lung câştigul e de fapt pierdere.
Şi lucrul acesta se întâmplă în toate tipurile de relaţii: de asta soţii se înşeală, de asta copiii stau mai mult în preajma prietenilor sau preferă pe unul dintre părinţi, de asta tinerii

preferă anturajul şi de asta cuplurile se despart. Când nu eşti acceptat, încurajat, pus în valoare şi apreciat pentru ceea ce eşti, ai tendinţa să cauţi asta în altă parte.
De ce e aşa greu să acceptăm? De ce e aşa greu să formăm o persoană de valoare prin încurajări şi preferăm să criticăm? Nu ne dăm seama că ascultând aceleaşi lucruri negative zi de zi celălalt va ajunge să creadă şi să fie aşa cum acuzăm? Sau probabil că avem nemulţumiri faţă de propria persoană şi din moment ce nu putem controla propria viaţă, încercăm să o controlăm pe a altora. Dar e egoist şi e dramatic şi nu duce la apropiere, ci crează ziduri. Pentru dragoste nu suntem dispuşi să ne asumăm riscuri, dar pentru asta suntem dispuşi?…

Laura Manuela Şteţco

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *