Devotional 19 aprilie 2015

1000 de leghe în adâncul sufletului

Domnul este de partea mea, nu mă tem de nimic: ce pot să-mi facă nişte oameni? (Psalmii 118:6)

“Cu toţii ne amintim poveştile copilăriei: pantoful i se potriveşte Cenuşăresei, broscoiul se transformă în prinţ, Frumoasa din Pădurea Adormită e trezită cu un sărut… A fost odată ca niciodată… şi apoi au trăit fericiţi până la adânci bătrâneţi…“ (Shonda Rhimes)
Surprinzător e că ajungem la un moment dat să avem o revelaţie… ajungem să analizăm mai mult decât să trăim şi în acel moment reies nişte concluzii dramatice: pantoful nu se mai potriveşte Cenuşăresei pentru că nu mai e în trend, broscoiul nu se mai transformă în prinţ, ci dimpotrivă mai nou prinţii se transformă în broscoi, iar Frumoasa din Pădurea Adormită poate aştepta mult şi bine că prinţul nu mai apare doar pentru un banal sărut. Şi uite-aşa stând şi privind realitatea exact în ochii ei vicleni, se naşte în adâncul fiinţei o tulburare… Existenţa nu e aşa simplă şi cu happy end ca-n închipuirile copilăriei, ci complexitatea ei scoate din noi cele mai tainice resurse pentru a face faţă provocărilor… Şi aşa se naşte filozofia…
Când nu mai ştim să facem faţă vieţii, când simţim că ne aflăm pe nisipuri mişcătoare şi când inima ni se frânge, ne refugiem în diverse lucruri şi-ncepem să filozofăm, să ne regăsim în citate celebre, în scene din filme sau în episoadele altora; în versurile cântecelor sau în lecţiile din natură. Ne frângem şi noi odată cu viaţa şi ne împărţim în mii de bucăţele ce le împrăştiem încoace şi-ncolo în aparentă generozitate.
Şi în ciuda speranţei pierdute şi a lipsei optimismului de altădată, în străfundurile fiinţei tot mai credem că cineva o să vină şi-o să ne culeagă cioburile pentru a forma la loc puzzle-ul. Şi rămânem mult şi bine cu impresia asta până când experienţele şi lacrimile ce udă paginile vieţii ne aduc cu picioarele pe pământ şi observăm că piesele nu se mai potrivesc… Iar în acea clipă eternă ne oprim din alergare şi gândim… şi plângem… şi gândim atât de mult că nu mai putem acţiona; nu mai ştim să luptăm sau cum, nu mai vedem rostul şi ne simţim uitaţi de toţi şi răvăşiţi… şi trădaţi… Trădaţi de oameni şi de timp, amăgiţi de soartă şi de împrejurări, ignoraţi de fericire şi revoltaţi pe divinitate…
Deşi ar fi cazul să descriu şi o soluţie la toată această dramă prin care trecem fiecare, deşi am putea analiza lucrurile din punct de vedere psihologic, deşi aş putea să sap după ziceri înţelepte care să mai aline sufletul rănit sau să caut o piesă în care să ne regăsim şi care să trezească în noi feeling-urile cele mai profunde, adevărul e că nu există soluţii sau răspunsuri la suferinţă.
Da, într-adevăr suntem încercaţi sau ni se pune la probă loialitatea sau e nevoie să dăm mărturie prin asta sau unele experienţe sunt pentru a ne întări. Da, toate lucrurile lucrează spre bine şi unele le vom înţelege mai târziu… Dar suferinţa e inevitabilă şi e grea şi nu avem o soluţie la asta. Pur şi simplu trebuie să înduri şi să taci… şi apoi să pui întrebări ca Iov şi să nu primeşti răspunsuri… şi apoi să ţi se răspundă tranşant… Şi e aparent nedrept să sufere cei buni şi celor răi să le meargă bine, dar e uman… e un rău necesar… pentru ca să aibă loc o transformare, o transpunere într-o variantă superioară… E singurul mod de a copntinua… Şi e revelator…

Laura Manuela Şteţco

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *