Devotional 20 ianuarie 2015

 Nu există coincidenţe

Întăriţi-vă şi îmbărbătaţi-vă! Nu vă temeţi şi nu vă înspăimântaţi de ei, căci Domnul Dumnezeul tău va merge El însuşi cu tine, nu te va părăsi şi nu te va lăsa.”(Deuteronom 31,6)

În plimbările mele cu bicicleta din fiecare dimineaţă şi seară, trecând pe lângă ultima casă de la marginea orăşelului în care zăbovesc pentru o vreme, un măr bătrân stătea aplecat deasupra gardului lăsându-şi două dintre crengi pline cu mere roşii să atingă drumul prăfuit de-o toamnă ce se grăbeşte să vină. De fiecare dată când mă întorceam, opream şi din merele căzute alegeam câteva să am pentru „cină”.
Azi dimineaţă , reluându-mi obiceiul mi-a venit o idee: Am pus în coş vreo 15 mere fără să le aleg prea mult şi am pedalat rapid spre casă. Domnul google, vechiul meu prieten m-a ajutat să găsesc o reţetă de tartă cu mere caramelizate, am pus în aplicare rândurile citite , am scos-o din cuptor, şi cu o folie de aluminiu am acoperit-o, aşezând-o în portbagajul bicicletei, şi am pedalat spre casa de unde obişnuiesc să „fur” zilnic mere.

Am apăsat soneria însă nu a ieşit nimeni. Am mai sunat odată dar tot în zadar. Aşezând prăjitura înapoi în coş, de la casa de vis-a-vis aud un HALLO şi un:  pe mine mă căutaţi?
Răspund cu un DA tremurat căci spre mine se îndrepta o bătrână a cărei picioare (aflu pe loc) au fost înlocuite de VIAŢĂ de două roţi al unui cărucior împins de NIMENI.
N-am mai ştiut poezia ce o pregătisem de acasă şi fără prea multe cuvinte am zis: V-am adus o tartă făcută din merele dumneavoastră!
Am zăbovit mai mult de o oră pe „prispa” casei şi doamna, impresionată de o străină ca mine, iar eu , impresionată de o străină ca ea, ne-am povestit pe scurt firul vieţii ca la sfârşit să-mi spună că aşa ar fi mâncat o prăjitură cu mere însă NU a avut SĂNĂTATE să-şi facă.
Ne-am despărţit apoi, până când am să o vizitez din nou, căci în plimbarea de seară, de azi, schimbând ruta să pot admira locuri noi, am găsit scris DE CINEVA, cu siguranţă demult, cu un spray,  în limba germană, pe gardul unei căsuţe vechi de lemn la intrare, întrebarea ” AZI, AI TRĂIT FRUMOS” ?
Mi-am ridicat privirea spre cer şi aducându-mi aminte de mere, tartă şi cărucior, am răspuns pe loc cu un DA.
În drum spre casă, am aşezat laolaltă clipele zilei  spunându-mi: NU există COINCIDENŢE.
Există doar : IUBIRE, BINEFACERE şi un DUMNEZEU ce ni le lasă la îndemână
Alege şi TU cel mai frumos mod de a le utiliza.

Paula Popescu

Devotional 19 ianuarie 2015

Casa bunicii

Domnul, Dumnezeul tău, te va umple de bunătăţi, făcând să propăşească tot lucrul mâinilor tale, rodul trupului tău, rodul turmelor tale şi rodul pământului tău, căci Domnul Se va bucura din nou de fericirea ta, cum se va bucura de fericirea părinţilor tăi. (Deuteronom 30,9)

E plăcut să-ţi aminteşti dealul cu două case răsfirate-n trecut, soarele ce-ţi bucura obrajii „morocănoşi” sau  iarba mereu verde.
Ai conturat recent în gând portretul blândei bunici?
Ai încercat să-ţi aminteşti zgomotul lemnelor ude din sobă?
Bătaia primită pentru narcisele neînflorite pe care le-ai rupt din grădina din spatele casei, zăpada în formă de cizmă cu numărul 35 dusă pe covorul abia cumpărat, găleata cu lapte vărsată sau merele pe care nu le-ai lăsat îndeajuns să se coacă?

Acestea sunt dovezi clare că „A fost odată ca niciciodată” nu e numai o frază din poveşti.
Ci anii au trecut şi anii trec..

Azi, ne ţinem de mână pe messenger, vărsăm câte o  lacrimă la un banal film de dragoste, ne plimbăm într-un parc de la marginea Hi5-ului, obosim arând ferma Facebook-ului, ne permitem să zâmbim la documentarele despre familii destrămate şi chicotim la slujba din biserica mai veche de-un secol..

Azi, casa bunicii e-un chici, pâinea se vinde felii, „te iubesc” e la ordinea sms-urilor iar o fată cinstită o numesc unii, specie rară.
Am auzit că: Dumnezeu ne-ar cere să ne-ntoarcem la „casa bunicii”.
Că ar fi timpul să umplem inima ticsită cu lucruri pieritoare cu sinceritate, credinţă, dragoste şi răbdare.

Am auzit că: Dumnezeu ne-ar cere să ne-ntoarcem la „casa bunicii” ca acolo să ne îmbrace cu o haină albă şi-apoi să ne strângă în braţe…
Ce zici? Sună tentant ?
Accepţi provocarea?

Paula Popescu

Devotional 18 ianuarie 2015

Mai bine, să NU!

Domnul te va face să fii cap, nu coadă; totdeauna vei fi sus, şi niciodată ne vei fi jos, dacă vei asculta de poruncile Domnului, Dumnezeului tău, pe care ţi le dau astăzi, dacă le vei păzi şi le vei împlini. (Deuteronom 28,13)

Pe calendarul de buzunar extras dintr-o mulţime, am găsit următoarea frază inscripţionată:

„Mai bine să nu mai treci puntea, decât să te faci frate cu răul ”

M-am gândit pentru câteva minute ce vor de fapt să transmită cuvintele de mai sus şi am descoperit că transpunând sfatul în zilele noastre, descoperim că puntea e pentru unii dintr noi, locul de muncă, pentru alţii o ridicare în grad, un examen trecut cu brio, sau o bucată de pâine în plus la o masă.
Şi totuşi:
Care să fie preţul unei traversări corecte a punţii?
Mai ţine cont cineva astăzi ?
Cine e răul ?
Care sunt fraţii?
Sunt doar  câteva întrebări la care Dumnezeu îţi poate răspunde dacă-L întrebi coborând de pe scaunul „măreţiei” tale..

Şi totodată, de atitudinea ta faţă de răspunsurile primite depinde viitorul celor pe care-i cunoşti.

Dacă ar fi să pot simplifica puţin maxima aş face-o să sune cam aşa:
Mai bine să NU treci nicicând puntea, decât să-ţi clatini prezentul, viitorul, o relaţie de prietenie sau aceea cu Cel de Sus.

Mai bine, sa NU!

Paula Popescu

Devotional 17 ianuarie 2015

Fapte bune

Domnul îţi va deschide comoara Lui cea bună, cerul, ca să trimită ţării tale ploaie la vreme şi ca să binecuvinteze tot lucrul mâinilor tale: vei da cu împrumut multor neamuri, dar tu nu vei lua cu împrumut. (Deuteronom 28,12)

Ni se întâmplă ades, să ne trezim de dimineaţă şi-apoi plini de aer proaspăt să ne îndreptăm fiecare spre treburile zilnice.
Am auzit de oameni ce beau apă atunci când le e sete, de alţii că mănâncă atunci când sunt înfometaţi, fac un duş rece când le e cald sau se acoperă când simt că dă frigul.
Am înţeles că unii, încă mai învaţă când au un examen, alţii consultă medicul când le e rău, îşi iau concediu când sunt obosiţi şi ajung la gară  înainte ca trenul să plece.
Nu cu mult timp în urmă însă, am întâlnit o bătrână ce străbătea oraşul în care locuiesc, pe jos pentru a putea procura fructe şi legume la un preţ mult mai rezonabil decât acela din zona în care ea, locuia.
M-am oferit să o ajut cu bagajele, cu scopul de „a-i lua un scurt interviu” despre cei 86 de ani pe care îi avea. Drumul mi-a părut atât de lung  până la jumătatea lui , pentru că imediat după, aflând că bătrâna locuieşte singură de aproape 12 ani şi vine de două ori pe săptămână din celălalt capăt al oraşului, doar pentru că altfel nu şi-ar permite să hrănească 5 oameni ai străzii, pe care-i căuta zilnic.
Abia atunci am constatat că tocurile pe care le purtam şi-mi păreau o povară, erau prea mici pentru ceea ce sunt…
Eu, salut atunci când cineva ia iniţiativa, ofer o cană de apă când gâtul meu nu mai e uscat, întind o mână când cel de jos s-a ridicat şi până să ofer o bucată de pâine, celălalt e deja sătul.
Oricare din atitudinile de mai sus le practici TU, fără să ţină cont de purtarea ta şi pentru tine, Isus a murit….fără să se gândească prea mult înainte.
Nu aştepta să-ţi „sară în ochi” problemele şi grijile celor din jurul tău.
Caută-i, cunoaşte-i  şi iubeşte-i la timp.
Numai aşa îţi vei arăta recunoştinţa faţă de gestul lui Dumnezeu, prin faptele bune pe care le vei face începând, chiar de AZI.

Paula Popescu

Devotional 16 ianuarie 2015

Priveliştea merită

Când privesc cerurile – lucrarea mâinilor Tale – luna şi stelele pe care le-ai făcut, îmi zic: „Ce este omul, ca să Te gândeşti la el? Şi fiul omului, ca să-l bagi în seamă? (Psalmul 8)

Eu nu sunt omul muntelui, dar recunosc că mi-ar plăcea să fiu în stare să fiu omul muntelui. Dar deşi mi-ar plăcea să cutreier munţi şi văi, să prind răsăritul muntelui şi să călătoresc cu soarele, cu norii, să prind răsăritul lunii şi să alerg cu mintea după gânduri plecate cocor îmi cunosc şi recunosc limitele şi nu mă avânt prea des pe drumuri de munte.
Asta până duminica trecută când mi-am luat avânt, în inconştienţă şi necunoştinţă într-un traseu către vârful Ciucaş. Nu ştiu de unde avusesem eu impresia că traseul între cabana Muntele Roşu – Vârful Ciucaş via Cabana Ciucaş ar fi un traseu pe care eu l-aş putea face, în condiţiile descrise mai sus. Nu ştiu nici de unde elanul de a pleca pe munte – dar e posibil să mi se tragă de la prea mult stat în casă, prea mulţi ani fără concediu ori prea multe gânduri.
De la ce mi s-a tras nu ştiu. Dar ştiu că m-am trezit la 4, ca în fiecare dimineaţă a vieţii mele, mi-am pus în spate rucsacul şi am plecat. Şi am ajuns. Şi am urcat. Şi am tot mers. Şi ne-am oprit. Şi apoi iar am urcat. Şi tot aşa.
Să spun că am fost copleşită sau depăşită ar fi o subestimare a stării mele. Nu doar o dată pe traseu am gândit că drumul e prea mult pentru mine. Ori prea greu. Ori prea lung. Ori făcut pentru alte picioare, alţi plămâni, altă inimă şi cu siguranţă pentru oameni cu o voinţă mai sănătoasă decât am eu.
Nu doar o dată m-am gândit să mă opresc, fiind dispusă să aştept ore în şir până ce restul grupului se va întoarce prin acelaşi loc şi mă va lua şi pe mine. Nu doar o dată am gândit că – deşi nu mai pot să înaintez – mă voi putea întoarce singură, înapoi la autocar. Dar unde să mă duc? Dacă m-aş fi pierdut la întoarcere? Dacă m-ar fi prins noaptea pe coclauri? Dacă..? Şi dacăăă…? În fine, deşi nu mai puteam şi deşi nu am spus-o nici măcar o secundă, am gândit-o. Dar pe munte nu există cale de întoarcere.
Revenind, există două elemente care m-au determinat să nu mă opresc. Primul îl reprezintă cei care au avut răbdare să rămână lângă mine – oameni care puteau să înainteze, dar care au ales să meargă în ritmul celui mai slab. Al doilea îl reprezintă străinii care veneau din sens invers, care se întorceau de pe vârf şi care spuneau: „Continuaţi să urcaţi, priveliştea merită!”.
În viaţă, distanţa şi efortul îţi conferă luxul de a înţelege pentru ce şi pentru cine merită să continui să îţi laşi inima să bată în câte 2 bătăi pe secundă, dar şi pentru ce şi pentru cine e cazul să o laşi mai moale cu emoţiile. Lucruri care mâine vor dispărea şi care nu vor fi lăsat nici măcar o umbră de praf pe noptiera amintirilor. Sentimente pe care le-ai păstrat cu sfinţenie în cea mai bună cameră a inimii şi care acum sunt măturate de-a valma, într-o curăţenie pe care alţii au iniţiat-o şi tu nu o poţi împiedica.
Valorea vieţii tale este dată de priveliştea pe care speri să o vezi, din adevărul pe care ştii că îl meriţi, din văile prin care ţi-ai lăsat lacrimile, din culmile prin care ai prins aripi, din vârfurile pe care le tot vedeai şi pe care nu credeai că vei ajunge să mai urci vreodată. Valoarea vieţii vine din tot ceea ce speri să vezi de sus – un sus care nu vine nici după 5 minute de entuziasm, nici după 3 luni de cioburi de inimă. Nici după 2 ani de fidelitate, nici după 10 ani de trădări. Culmea nu vine nici măcar când nu mai vezi nimic altceva decât Cerul, ci atunci când îţi dai seama că nu mai ai ce să cauţi în trecut.
Când înţelegi asta, fiecare centimetru spre vârf este cea mai mare favoare pe care poţi să ţi-o faci.

Denisa Stamate

Devotional 15 ianuarie 2015

Metafora leucemiei

Domnul te va copleşi cu bunătăţi, înmulţind rodul trupului tău, rodul turmelor tale şi rodul pământului tău, în ţara pe care Domnul a jurat părinţilor tăi că ţi-o va da. (Deuteronom 28,11)

Atunci când afli că eşti bolnav de leucemie, viaţa nu se opreşte în loc doar pentru o clipă.
Viaţa se opreşte în loc până în momentul în care reuşeşti să-ţi faci capul să nu mai vâjâie şi sângele să nu te mai doară.
Până în momentul în care realizezi că boala ta este sinonimă cu moartea a ceva din tine, care înseamnă adeseori că ceva bun nu se mai naşte în tine, că boala se multiplică prin sângele tău, ajungând la toate organele vitale sau nu.
Până în momentul în care reuşeşti să asimilezi ce înseamnă transplant, remisie şi camere sterile.
Până ce venele ciuruite de perfuzii nici nu te mai dor, până ce vânătăile încep să nu mai fie băgate în seamă, până ce o tuse redevine o simplă tuse.
Apoi, după ce reuşeşti să îţi reporneşti viaţa – măcar în viteza a doua – începi să joci un teatru absurd, în care încerci să eviţi pe cât posibil gândul acela care îţi stăruie în minte 25 de ore din 24, în fiecare minut liber sau ocupat din fiecare zi pe care simţi că o câştigi, ca pe o comoară nesperată.
Poate că moartea nu ţi s-a părut niciodată mai simplă. Ai crede că după o viaţă de luptă, moartea ar presupune ceva mai complicat, nu doar o boală prea comună, simptome prea cunoscute şi obişnuinţa cu o suferinţă pe care, în fiecare zi, o crezi cea mai mare pe care o poţi îndura.
Atunci când afli că nu eşti bun de nimic, când descoperi despre tine – cu surprindere – că eşti leneş, lipsit de voinţă sau dificil de iubit, viaţa ta nu se opreşte în loc (cel puţin nu de cele mai multe ori).
Şi viaţa nu se opreşte în loc nici când începi să-ţi faci un obicei din a cerşi iubire şi speranţă, când începi să colecţionezi vise, când redevii viu în cea mai dureroasă stare de moarte, când nu îţi doreşti decât să fii ţinut strâns, în mijlocul noianului de zgomote asurzitoare, noianului de viaţă sigură, sănătoasă, certă a altora.
În tratamentele de leucemie, se pare că aproape 20% dintre pacienţi nu răspund la tratament. Unul din cinci care şi-a dat seama prea târziu, care nu a înţeles sau a ignorat semnele, unul din cinci care poate nu mai vrea să lupte cu boala, unul din cinci care nu mai are pentru cine sau ce să trăiască.
Mai tristă decât situaţia acestor pacienţi nu este decât atitudinea dizabilitantă a celor care trec prin viaţă ca şi cum viaţa însăşi ar fi o boală, ca şi cum suferinţa ar fi o superofertă primită automat la naştere, ca şi când a suferi este inevitabil şi nici un pas nu ar trebui să fie făcut decât cu încrâncenare, cu efort, cu dinţii scrâşniţi şi pumnii încleştaţi.
Măcar dacă am înţelege din victoria celor 4 din 5 bolnavi că viaţa e ca un abur răcoros, că greutăţile nu sunt piedici ci obstacole, că o suferinţă scurtă e de preferat uneia îndelungate, că e mai de folos pentru TOŢI cei din jur să trăim decât să nu mai trăim şi că secunda dintre a alege între o viaţă complicată şi una simplă şi plăcută este chiar în vârful degetului mic de la mâna stângă. Direct conectată la inimă.

Denisa Stamate

Devotional 14 ianuarie 2015

De pe acoperişul lumii

Vei fi pentru Domnul un popor sfânt, cum ţi-a jurat El, dacă vei păzi poruncile Domnului, Dumnezeului tău, şi vei umbla pe căile Lui. (Deuteronom 28,9)

Un număr însemnat dintre fotografiile care îmi plac sunt panorame – poze înalte, de perspectivă, în care să simţi deopotrivă aerul rarefiat şi pulsul ridicat al celui care a ajuns sus. Şi cum să nu-ţi placă panoramele de la înălţime când îţi pare că împărtăşeşti emoţia şi oboseala celui ce a ajuns acolo ca să imortalizeze o privelişte ce a arătat aşa doar o singură secundă din întreaga istorie?
Ne place situaţia aceasta pentru că ne aminteşte de toate momentele în care ne-am împins singuri de la spate, ne-am convins că merită să mai facem un pas, să mai urcăm o treaptă, să ne împingem limitele încă un pic. Ne străduim să ajungem mai sus şi la un moment dat parcă nici nu ne pasă ce e mai jos sau mai sus de noi. Pasul acesta contează, pasul acesta. Acum, aici, decizia bună din locul acesta. Gândul potrivit de lângă bolovanul care aproape că ne-a strivit glezna. Mâna rece ţinută strâns de a noastră care ne rămâne alături şi la pasul următor.
Dacă suntem căţărători, întotdeauna există un alt munte pe care trebuie să ajungem, pe care trebuie să-l urcăm. Ajungem sus, facem „poza” şi mergem mai departe. Suntem epuizaţi de efort, dar peste măsură de încântaţi, de mulţumiţi de sine, de triumfători.
Şi timp de o secundă, sau poate 10, suntem ispitiţi să uităm de toate „pozele” pe care nu le-am făcut pe drumul de urcare. Cine îşi doreşte să îşi amintească aşa ceva? Transpiraţia, rănile, desfigurările, înţepăturile în genunchi (sau în orgoliu), descurajarea, nenumăratele „cine m-o fi pus să fac asta?” şi indecisele „dacă renunţ acum, nimeni nu mă va condamna”…
Urcăm pentru că aşa trebuie. Aşa am decis. Sau aşa au decis alţii. Sau pentru că de jos (sau de sus) suntem priviţi. Aşteptările sunt mari.
Urcăm pentru că aşa trebuie, nicidecum pentru că aşa ne dorim. Urcarea dureroasă, prăpastia necruţătoare, angoasa de a nu reuşi să găsim o scurtătură până la „nivelul următor” – nimeni nu fotografiază aşa ceva. Nimeni nu îşi doreşte să îşi amintească aşa ceva.
Vrem doar să ne amintim priveliştea din vârf: momentul care îţi taie respiraţia, chiar de pe acoperişul lumii. Pentru acela continuăm să ne căţărăm. Şi întotdeauna priveliştea aceea merită toată durerea. Toată transpiraţia din lume. Toate jumătăţile de respiraţie. Toate oftaturile. Sună a nebunie, nu? Dar priveliştea din vârf merită totul…

Denisa Stamate

Devotional 13 ianuarie 2015

Cârja noastră cea de toate zilele

Te va binecuvânta în ţara pe care ţi-o dă Domnul, Dumnezeul tău. (Deuteronom 28,8 up)

Cei mai mulţi dintre noi au nevoie uneori de cârje; dar desigur că este ridicol să foloseşti o cârjă atunci când propriile picioare (iubiri, obiceiuri etc) pot parcurge drumul fără ajutor”. (C.S. Lewis)
Cunosc oameni care, din teama de a nu le lipsi câte ceva, călătoresc cu numeroase bagaje voluminoase –  chiar şi pentru o călătorie de scurtă durată. O serie de obiecte mici şi mari, „în cazul în care ar avea nevoie de ele”, „pentru o situaţie neprevăzută” sau pur şi simplu din obişnuinţă. Aceasta este o cârjă.
La fel cum o cârjă este şi sertarul plin de lucruri utile – poate – cândva demult sau pentru altcineva, dintr-un univers paralel. Şi şifonierul cu haine pregătite pentru momentul acela magic când vom slăbi. Sau când vom mai încăpea în pantalonii din clasa a XII-a. Sau obiceiul de a fuma sau de a urmări filme xxx. „Pentru a scăpa de stres”. Aplecarea de a fi hiper-ocupat pentru a nu te plictisi sau pentru a nu da ochii cu problemele ce muşcă din tine în fiecare secundă liberă. Toate sunt cârje-toţi le folosim mai des sau mai rar.
Desigur că ne-am putea descurca şi cu un bagaj mai uşor. Cu o masă frugală. Cu o viaţă mai simplă. Dar pentru aceasta este nevoie să renunţăm la cârje şi să învăţăm să ne descurcăm şi altfel. Fără nopţi nedormite. Fără inimi sufocate de gânduri şi strangulate de simţăminte efemere.
Vrei să ai siguranţă? Dacă îţi pui baza într-un bagaj, nu o vei avea niciodată. Posesiunile? Goană după vânt. În afară de lucrurile de bază, fără de care viaţa noastră ar fi ceva mai grea, restul poate fi cumpărat – dacă e musai, împrumutat sau chiar înlocuit cu variante mai creative şi chiar mai ieftine.
Vrei să scapi de plictiseală? Găseşte în fiecare zi ceva nou de învăţat, de făcut pentru tine, pentru alţii. Cunoaşte-te. Cunoaşte-i. Omul este un univers de frământări, prefaceri din cele bune, metafore şi un pachet frumos împachetat cu de toate.
Oferiţi (-vă) şanse. Învăţaţi. Îmbibaţi-vă de viaţă. Daţi-vă cu parfumul cel mai bun. Scoateţi vesela cea bună chiar şi când sunteţi doar doi, nu doisprezece. Ridicaţi capul din pământ sau din telefon nu doar când vă uitaţi la semafor.
Aerisiţi mormintele văruite şi lăsaţi să pătrundă viaţa în ele, în voi. Fără cârje. Fără înlocuitori. Fără scuze.
Doar cu o pereche de picioare zdravene, ancorate în acum şi cu o minte frumoasă, deschisă să viseze şi să împlinească nu jumătaţi de viaţă, nu viaţă în cârje, ci o viaţă rotundă, numai bună de savurat într-o după amiază leneşă şi molcomă de septembrie târziu.

Denisa Stamate

Devoţional 12 ianuarie 2015

Sindromul inimii frânte

 Domnul va face ca binecuvântarea să fie cu tine în grânarele tale şi în toate lucrurile pe care vei pune mâna. (Deuteronom 28,8 pp)

                 Câteodată, tot ce este nevoie pentru a simţi că stomacul ţi se face asemenea unui ghem sau că mintea îţi este subit înceţoşată este o anumită înşiruire, deloc aleatoare, de litere.

„Te-am înşelat”.

„Ne pare rău, nu s-a mai putut face nimic”.

„Nu te-am iubit niciodată”.

„Din acest moment, nu mai eşti de niciun folos companiei”.

„Inima fătului a încetat să mai bată”.

Dragostea se poate transforma în durere. Încrederea se poate transforma în cioburi. Inima se poate frânge, la propriu şi la figurat. Ba chiar există o afecţiune ciudată, numită chiar sindromul inimii frânte, declanşată de un eveniment emoţional intens, precum o despărţire, un deces, un accident tragic, un abuz.

Fără a intra în detalii medicale pe care cu siguranţă nu le cunosc suficient, sindromul arată că dragostea se poate transforma în boală. Că poţi să simţi dureri asemenea unui infarct, că poţi suferi atacuri de panică, că poţi să simţi un gol atât de mare încât să te doară fiecare fibră.

Dar foarte, foarte rar, o inimă frântă este letală. Şi la propriu, şi la figurat. Se poate să iubeşti extrem de mult, dar să nici nu fii băgat în seamă şi să te consolezi cu gândul că cel iubit aşteaptă doar să primească şi nu să ofere. Se poate să dăruieşti, fără să primeşti mai nimic înapoi. Se poate să ai grijă de sănătatea ta şi totuşi să te îmbolnăveşti grav. Se poate să ai o sarcină fără probleme şi totuşi copilul să se nască fără viaţă. Se poate să ai o relaţie fericită şi totuşi, într-o zi, să descoperi că omul lângă care trăieşti nu a fost decât un actor mult prea bun pentru gustul tău.

Dar vă spun că finalul nu este acolo, durerea aceea nu este fatală. Nici înşelăciunea, nici minciuna, nici trădarea, nici abuzul de încredere sau sexual, nici moartea celui drag, nici vestea că porţi cu tine o tumoră care creşte în fiecare minut, nici singurătatea nu sunt letale. Da, te dai cu capul de pragul de sus, de ceasul morţii, stai 2 săptămâni în pijama şi ronţăi o bucată de pâine mucegăită. Crezi că ai atins nivelul cel mai de jos al vieţii tale. Şi curând îţi dai seama că te afli cu muuult mai jos, sub încă vreo 50 de metri de noroi împuţit. Dar nici acolo nu se moare.

De acolo se vede mai desluşit capătul frânghiei. Se vede desluşit mâna, singura, care mai este deschisă să te apuce şi să te tragă în sus. Şi buzunarul care nu e gol. Şi gura care nu muşcă, ci sărută. Şi cutia cu plasturi coloraţi care nu acoperă doar răni, ci şi lacrimi. Habar nu aveţi ce putere de vindecare are un plasture cu Hello Kitty

Acesta nu este sfârşitul.

Atunci îţi dai seama că oasele tale pot susţine greutăţi enorme, de tipul miilor de kilograme. Iar umerii tăi pot ridica saci unormi şi uneori şi vise de copii. Atom cu atom eşti mai puternic decât oţelul, centimetru cu centimetru eşti mai rezistent decât diamantul. Iar imaginaţia ta ajunge dincolo de stele. Celule au murit, fire de păr au dispărut, milioane de vietăţi de pe faţa pământului numai sunt, dar tu eşti aici.

Aşadar, ia în mână o lupă. Îndepărteaz-o de dezamăgiri, eşecuri, căderi, julituri şi cicatrice. Aşeaz-o asupra succeselor, puterilor, obrajilor îmbujoraţi şi luminii din ochi. Şi fii sigur că şi atunci când te afli la 50 de metri sub ceea ce considerai tu limita de siguranţă, o inimă frântă nu este finalul. E doar o bornă. Şi atât. După care se poate merge mai departe.

 Denisa Stamate

 

Devoţional 11 ianuarie 2015

Sărbătoarea cicatricelor

 Domnul îţi va da biruinţă asupra vrăjmaşilor tăi care se vor ridica împotriva ta; pe un drum vor ieşi împotriva ta, dar pe şapte drumuri vor fugi dinaintea ta. (Deuteronom 28,7)

             Dacă te uiţi cu atenţie la oameni, cu siguranţă vei descoperi câteva cicatrice în locuri care mai de care mai vizibile sau mai ascunse. Hărţi mici, schimonosite, împăturite bine, diagrame ale unor poveştile personale vechi pe care le-am dori uitate, dar care nu dispar defel.

Dacă te uiţi cu atenţie la o cicatrice, cu siguranţă că vei descoperi sub învelişul ei aparent vindecat carne care încă doare, uneori chiar carne vie. Un înveliş aparent, al unor răni care au nenorocul de a nu se vindeca niciodată. Ani după ani, lună după lună, secundă după secundă, fiecare bătaie de inimă care anunţă o vindecare ce nu mai vine.

Unele răni rămân în această stare ani mulţi, indiferent câte pansamente, câte dovezi de iubire, câte sacrificii s-ar face pentru vindecarea lor. Fiecare atingere, fiecare mişcare, în loc să îndepărteze durerea, o aduc mai aproape. În loc să o estompeze, o zgândăre mai rău.

Nu contează cât de duri suntem, cât de indiferenţi ne dorim să fim, cât de mult ne-am dori să scrâşnim din dinţi, dar să nu schiţăm nicio suferinţă, traumele lasă cicatrice incontestabile. Traumele ne urmează o viaţă, ne schimbă vieţile. Traumele ne dau peste cap, ne urnesc dintr-un loc în care ne-am dori să trăim dar în care nu mai suntem doriţi, dar poate că aceasta este şi ideea. Aceasta este ideea durerii, suferinţei, cicatricei, rănii deschise în văzut tuturor.

A trăi toate acestea este ceea ce ne ajută să mergem mai departe. Ce ne împinge de la spate, ce ne trezeşte din vis, ce ne scoate din relaţii imposibile, din obiceiuri dăunătoare, din lâncezeală, din inimi prea pline, din case prea goale.

Poate că este nevoie să fim un pic ameţiţi, ciufuliţi, înţepaţi, muşcaţi, ciupiţi sau înfricoşaţi de-a dreptul pentru ca să facem pasul următor.

Să alegem să acceptăm că locul nostru nu mai este acolo şi să începem să căutăm un altul, cel corect.

Să alegem să creştem în altă parte, dar să creştem.

Să alegem să ascultăm ce ni se spune, să învăţăm, să respectăm.

Să alegem că aşa ciufuliţi cum suntem, plini de julituri, cu sânge pe coate şi în genunchi, tot noi suntem. Avem o inimă bravă şi am supravieţuit cu bine.

În plus, să nu uităm de cicatricele lăsate în urmă de operaţii salvatoare sau măcar schimbătoare de viaţă, demne de povestit iar şi iar celor ca noi, dar şi celor care nu au nicio cicatrice dar urmează să aibă.

Să înţelegem că a avea cicatrice este sinonim cu a avea un competitor puternic. Că dacă nu am câştigat nu înseamnă că nu mai ştim să răcnim fioros. Că nu e cazul să mai pierdem vremea lingându-ne rănile, ci serbându-le.

Aşa că ridică fruntea sus, ridică umerii, mergi drept, fii ţanţoş şi înveseleşte-te. Tu, nu altul, ai răzbit. Tu, nu altul, ai câştigat. Tu, nu altul, ai ştiut ce şi cum să faci ca să rămâi în viaţă. E ceva ce îţi datorezi ţie în primul rând, dar şi celor care ţi-au făcut galerie. E ceva ce orice învingător face, semn că indiferent de numărul de cicatrice, inima bate la fel de tare, semn a viaţă din belşug.

Denisa Stamate