Devotional 20 aprilie 2015

Goana după prestigiu

Domnul te va păzi de orice rău, îţi va păzi sufletul. (Psalmii 121:7)

“Peter Kreeft ne spune că în ritualul latin de înmormântare a unui împărat austriac, oamenii duc trupul neînsufleţit al fostului rege către uşa bisericii mănăstireşti. Ei bat în uşă şi spun: ‘Deschideţi!’ Stareţul care este înăuntru întreabă: ‘Cine este?‘ Oamenii de afară răspund: ‘Împăratul Karl, împărat al…‘ Răspunsul din biserică vine imediat: ‘Noi nu cunoaştem o astfel de persoană aici.‘ Aşa că oamenii bat din nou la uşă şi apoi se aude întrebarea stareţului: ‘Cine este?‘ ‘Împăratul Karl,’ răspund cei de afară. ‘Noi nu cunoaştem o astfel de persoană aici,’ se aud din nou cuvintele stareţului. Pentru a treia oară oamenii bat din nou la uşă. ‘Cine este?’ întreabă stareţul. ‘Karl,’ răspund oamenii. În acel moment uşa se deschide.” (http://curieruladventist.ro/ilustratii)
Apreciem părerile oamenilor mari şi ne place să fim şi noi consideraţi valoroşi. Alergăm după aplauze, după laude şi după prestigiu. Ne place să ne creem un nume şi ne folosim de el pentru a obţine avantaje. Uităm însă că la sfârşitul vieţii nu mai contează dacă am fost sclav sau rege. Până şi oamenii mari din istorie, după ce au sacrificat totul pentru glorie şi-au dat seama că e mai important să cunoşti gândurile lui Dumnezeu, restul fiind detalii.
Deşi ne dăm în vânt după a ne creiona  o imagine perfectă şi o reputaţie de invidiat, atunci când citim scrierile lui Solomon ni se cam pare totul în zadar, deşertăciune. Ceea ce contează în final e numele de copil al lui Dumnezeu!

Laura Manuela Şteţco

Devotional 19 aprilie 2015

1000 de leghe în adâncul sufletului

Domnul este de partea mea, nu mă tem de nimic: ce pot să-mi facă nişte oameni? (Psalmii 118:6)

“Cu toţii ne amintim poveştile copilăriei: pantoful i se potriveşte Cenuşăresei, broscoiul se transformă în prinţ, Frumoasa din Pădurea Adormită e trezită cu un sărut… A fost odată ca niciodată… şi apoi au trăit fericiţi până la adânci bătrâneţi…“ (Shonda Rhimes)
Surprinzător e că ajungem la un moment dat să avem o revelaţie… ajungem să analizăm mai mult decât să trăim şi în acel moment reies nişte concluzii dramatice: pantoful nu se mai potriveşte Cenuşăresei pentru că nu mai e în trend, broscoiul nu se mai transformă în prinţ, ci dimpotrivă mai nou prinţii se transformă în broscoi, iar Frumoasa din Pădurea Adormită poate aştepta mult şi bine că prinţul nu mai apare doar pentru un banal sărut. Şi uite-aşa stând şi privind realitatea exact în ochii ei vicleni, se naşte în adâncul fiinţei o tulburare… Existenţa nu e aşa simplă şi cu happy end ca-n închipuirile copilăriei, ci complexitatea ei scoate din noi cele mai tainice resurse pentru a face faţă provocărilor… Şi aşa se naşte filozofia…
Când nu mai ştim să facem faţă vieţii, când simţim că ne aflăm pe nisipuri mişcătoare şi când inima ni se frânge, ne refugiem în diverse lucruri şi-ncepem să filozofăm, să ne regăsim în citate celebre, în scene din filme sau în episoadele altora; în versurile cântecelor sau în lecţiile din natură. Ne frângem şi noi odată cu viaţa şi ne împărţim în mii de bucăţele ce le împrăştiem încoace şi-ncolo în aparentă generozitate.
Şi în ciuda speranţei pierdute şi a lipsei optimismului de altădată, în străfundurile fiinţei tot mai credem că cineva o să vină şi-o să ne culeagă cioburile pentru a forma la loc puzzle-ul. Şi rămânem mult şi bine cu impresia asta până când experienţele şi lacrimile ce udă paginile vieţii ne aduc cu picioarele pe pământ şi observăm că piesele nu se mai potrivesc… Iar în acea clipă eternă ne oprim din alergare şi gândim… şi plângem… şi gândim atât de mult că nu mai putem acţiona; nu mai ştim să luptăm sau cum, nu mai vedem rostul şi ne simţim uitaţi de toţi şi răvăşiţi… şi trădaţi… Trădaţi de oameni şi de timp, amăgiţi de soartă şi de împrejurări, ignoraţi de fericire şi revoltaţi pe divinitate…
Deşi ar fi cazul să descriu şi o soluţie la toată această dramă prin care trecem fiecare, deşi am putea analiza lucrurile din punct de vedere psihologic, deşi aş putea să sap după ziceri înţelepte care să mai aline sufletul rănit sau să caut o piesă în care să ne regăsim şi care să trezească în noi feeling-urile cele mai profunde, adevărul e că nu există soluţii sau răspunsuri la suferinţă.
Da, într-adevăr suntem încercaţi sau ni se pune la probă loialitatea sau e nevoie să dăm mărturie prin asta sau unele experienţe sunt pentru a ne întări. Da, toate lucrurile lucrează spre bine şi unele le vom înţelege mai târziu… Dar suferinţa e inevitabilă şi e grea şi nu avem o soluţie la asta. Pur şi simplu trebuie să înduri şi să taci… şi apoi să pui întrebări ca Iov şi să nu primeşti răspunsuri… şi apoi să ţi se răspundă tranşant… Şi e aparent nedrept să sufere cei buni şi celor răi să le meargă bine, dar e uman… e un rău necesar… pentru ca să aibă loc o transformare, o transpunere într-o variantă superioară… E singurul mod de a copntinua… Şi e revelator…

Laura Manuela Şteţco

Devotional 18 aprilie 2015

“Adevărul şi numai adevărul” despre „la bine şi la rău”

El va avea iarăşi milă de noi, va călca în picioare nelegiuirile noastre, şi vei arunca în fundul mării toate păcatele lor. (Mica 7:19)

Opreşte-te şi priveşte! Dacă îţi place ceea ce vezi rămâi! Dacă nu, eşti liber să-ţi continui drumul!… Sunt uimitoare aşa cum sunt! Spune-mi asta sau… dispari!
Probabil cea mai evitată întrebare atunci când se încheie o relaţie este “care e motivul despărţirii?” Ne exasperează să ni se scotocească printre cămăruţele secrete ale gândurilor şi de aceea ne eschivăm de cele mai multe ori. Dacă se insistă asupra răspunsului scoatem la iveală un arsenal de pretexte formulate diplomatic asemenea unui comunicat de presă. De ce?… Probabil pentru că uneori motivele sunt prea umilitoare şi avem de păstrat o reputaţie sau probabil că în unele cazuri nici noi nu ştim motivele reale. Ceea ce identificăm drept cauze ale unei situaţii nu sunt mereu cauzele reale deoarece pentru a le afla trebuie o analiză minuţioasă. Şi noi fugim de analize de obicei…
Viaţa e un risc. Dragostea e un risc. Şi tocmai de asta avem tendinţa să fugim sau să amânăm deşi dăm impresia că vrem o relaţie. În realitate simţim nevoia de afecţiune din când în când, dar nu suntem dispuşi să intrăm cu totul în acest proces complicat. Nu ne place să ne luăm responsabilităţi pentru că e mai la îndemână libertatea şi nu ne place să ne asumăm riscuri. Şi chiar şi atunci când pare că ni le asumăm nu o facem sută la sută. Chiar dacă în primă fază dăm o şansă celui de lângă noi, oscilăm şi nu-l acceptăm în totalitate pentru că de cele mai multe ori nu ştim ce vrem. Nu deţinem o viziune clară cu privire la propriul scenariu al poveştii de dragoste şi în loc să recunoaştem asta dăm vina pe celălalt găsind diverse pretexte şi găsindu-i tot timpul defecte. Începem să criticăm, să fim irascibili şi orice ar face nu e bine. Dacă are propria părere nu e bine că cică ar fi prea fiţos/fiţoasă, dacă are părerea noastră nici aşa nu e bine  pentru că ni se pare că obţinem lucrurile prea uşor. Şi uite aşa rezultă un amestec picant ce ne condimentează trăirea.
Analizând cuplurile în general şi unele experienţe personale mi-am dat seama că cele mai multe dispute şi despărţiri sunt cauzate tocmai de incapacitatea de a-l accepta pe celălalt exact aşa cum e. În momentele în care am fost eu criticată, primul gând a fost să analizez ceea ce mi se spunea să văd dacă are dreptate sau nu. În unele cazuri avea, însă chiar şi atunci când eu aveam o altă opinie încercam să mă schimb sau să mă adaptez la situaţie de dragul păcii pentru că urăsc certurile. Însă am realizat că docilitatea atrăgea după ea o altă critică şi în acest fel respectivul începea să se simtă din ce în ce mai stăpân pe situaţie, specializându-se în manipulare, în timp ce eu îmi pierdeam din individualitate şi stima de sine îmi era afectată. Şi atunci când stima de sine e afectată din acest fapt derivă o serie de elemente negative în interacţiunile cu ceilalţi.
E paradoxal că ne îndrăgostim de anumite caracteristici ale unui om şi după un timp tocmai acele lucruri i le reproşăm. Şi e trist. Nu ne dăm seama că de fapt de vină e tocmai firea oscilantă a „criticului” care pe parcursul timpului se adaptează la mediu şi se schimbă. Şi chiar dacă pentru un timp criticul se simte la putere, deţinând monopol complet asupra „victimei,” după ceva timp tot el va pierde deoarece există două posibile consecinţe: ori acesta îşi va deforma personalitatea şi va deveni prea moale şi atunci nu-i va mai plăcea de ea aşa, ori „victima” va căuta aceptare în altă parte. Deci, pe termen lung câştigul e de fapt pierdere.
Şi lucrul acesta se întâmplă în toate tipurile de relaţii: de asta soţii se înşeală, de asta copiii stau mai mult în preajma prietenilor sau preferă pe unul dintre părinţi, de asta tinerii

preferă anturajul şi de asta cuplurile se despart. Când nu eşti acceptat, încurajat, pus în valoare şi apreciat pentru ceea ce eşti, ai tendinţa să cauţi asta în altă parte.
De ce e aşa greu să acceptăm? De ce e aşa greu să formăm o persoană de valoare prin încurajări şi preferăm să criticăm? Nu ne dăm seama că ascultând aceleaşi lucruri negative zi de zi celălalt va ajunge să creadă şi să fie aşa cum acuzăm? Sau probabil că avem nemulţumiri faţă de propria persoană şi din moment ce nu putem controla propria viaţă, încercăm să o controlăm pe a altora. Dar e egoist şi e dramatic şi nu duce la apropiere, ci crează ziduri. Pentru dragoste nu suntem dispuşi să ne asumăm riscuri, dar pentru asta suntem dispuşi?…

Laura Manuela Şteţco

Devotional 17 aprilie 2015

Goana după înţelepciune

Da, El Şi-a plecat urechea spre mine, de aceea-L voi chema toată viaţa mea. (Psalmii 116:2)

Ne place să avem un vocabular elevat. Ne simţim mândrii când demonstrăm că posedăm cunoştinţe. Facem vâlvă atunci când dezlegăm mistere şi ne place să filozofăm. Filozofia, sau iubirea de înţelepciune, nu se bazează însă pe această etalare a cunoştinţelor în cadrul unor discuţii. Înţelepciunea , caracteristică mult râvnită de majoritatea oamenilor, este adeseori neînţeleasă la valoarea ei reală.
Se spune că „Înţeleciunea este 90 % o problemă de a fi deştept la timp.” (Theodore Roosevelt) Cu alte cuvinte contează să ai cunoştinţe, dar să ştii şi când să le foloseşti. Înţelepciunea însă este mai mult decât atât. „Înţelepciunea este facultatea de  a face uz de cunoştinţe, o combinaţie între discernământ, judecată, perspicacitate şi putere. În Scriptură, judecata dreaptă este legată de adevărul moral şi spiritual.” (Webster) Iată că atunci când vorbim de înţelepciune nu ne referim la aspectul ei pământesc, ci la o caracteristică de natură cerească, e un subiect ce are legătură cu moralitatea, cu binele şi răul. Din acest motiv o întâlnim şi pe paginile Scripturii de aproximativ 65 de ori.
„Înţelepciunea este mai mult decât cunoştinţă, care este o acumulare de informaţii. Este mai mult decât capacitatea umană de înţelegere, este discernământ ceresc.Este tipul de cunoaştere care intră în inima lucrurilor, pentru a le înţelege aşa cum sunt în realitate şi implică atât cunoaşterea lui Dumnezeu, cât şi a naturii umane… Este aplicarea corectă a cunoştinţei la problemele morale şi spirituale, la situaţiile neprielnice şi la complexitatea relaţiilor umane.” (J. O. Sanders)
De multe ori dorim să întâlnim această caracteristică atunci când avem de-a face cu lideri pentru că ei sunt puşi cel mai des în situaţia de a lua decizii.  “Înţelepciunea dă echilibrul necesar unui lider pentru a-l feri de excentricitate şi extravaganţă. Cunoştinţa este câştigată prin studiu, dar când Duhul umple pe om, El îi dă înţelepciunea să folosească şi să aplice corect cunoştinţele acumulate.” (Webster)
Solomon, cunoscut şi ca cel mai înţelept om de pe pământ, subliniază în cărţile Lui importanţa înţelepciunii şi a priceperii în contextul aflării scopului vieţii. Totul este deşertăciune dacă nu deţii această capacitate de a face diferenţa între bine şi rău şi totul este în zadar fără acest dar a lui Dumnezeu deoarece lucrurile materiale sunt efemere, pe cand cele de natură intelectuală şi morală dăinuiesc şi lasă o urmă. “Înţelepciunea înseamnă capacitatea spirituală de a vedea şi de a evalua viaţa şi comportarea din punctual de vedere al lui Dumnezeu. Ea implică luarea de decizii corecte şi săvârşirea lucrurilor bune potrivit voii lui Dumnezeu, revelată în Cuvântul Său şi potrivit călăuzirii Duhului Sfânt. Noi putem primi înţelepciune apropiindu-ne de Dumnezeu şi cerând-o cu credinţă.“ (Biblia de studiu pentru o viaţă deplină, traducerea Cornilescu)

Laura Manuela Şteţco

Devotional 16 aprilie 2015

Când cerul nu răspunde…

El vă va întări până la sfârşit, în aşa fel ca să fiţi fără vină în ziua venirii Domnului nostru Isus Hristos. (1 Corinteni 1:8)

Cred că cel mai tainic aspect al creştinismului practic este acela al rugăciunilor neascultate. De-a lungul timpului, omenirea a încercat să pătrundă această taină dând diverse explicaţii pentru răspunsurile negative sau pentru tăcerea cerului. Deşi există numeroase texte în Biblie privind condiţiile în care rugăciunea este ascultată, de multe ori ne împotmolim pe cale când nu se întâmplă aşa cum ne aşteptăm. Ni se pare adesea că îndeplinim toate condiţiile şi totuşi nu primim răspuns şi în acelel momente de impas săm vina ori pe credinţa insuficientă ori pe alte elemente folosite mereu ca pretext când nu ne dorim o autocercetare amănunţită.
„Răspunsul la rugăciune poate fi un fapt iluzoriu. Ceea ce unii consideră a fi răspuns la rugăciune, alţii pot considera ca fiind o simplă coincidenţă. Sunt aşa de multe teorii despre cum să primeşti răspunsul la rugăciune, încât cineva poate crede că în ultimă instanţă acest lucru depinde de horoscop sau de şansă şi noroc… Dacă ar fi să ne formăm credinţa doar pe răspunsurile la rugăciune, nu am mai crede niciodată. “(Kris Coffin Stevenson) Şi atunci pe ce să ne bazăm credinţa?…
Pe de o parte e minunat când te rogi mult timp pentru un lucru şi în sfârşit îl primeşti. Simţi că într-un fel s-a meritat aşteptarea. Sau poate simţi că bucuria e atât de mare încât ar fi trebuit să o experimentezi mai repede ca viaţa să prindă culoare. Pe de altă parte uneori ne dăm seama că dacă am fi primit răspunsul aşteptat la unele rugi, nu ar fi fost bine pentru noi. „Este mai bine pentru noi că Dumnezeu nu răspunde întotdeauna la rugăciunile noastre exact când ne dorim şi întocmai în felul dorit de noi. El va face pentru noi mai mult bine decât să împlinească toate dorinţele noastre pentru că înţelepciunea noastră nu este bună.” (Ellen G. White)
Se pare că uneori e bine să primim răspunsurile aşteptate şi uneori nu şi tocmai din acest motiv e greu să găsim un echilibru şi să ştim când trebuie să perseverăm şi când să ne retragem. E greu să ştii cum să te manifeşti, ce să spui şi mai ales ce condiţii să îndeplineşti. Însă privind lucrurile mai în profunzime vom constata că nu e vorba de condiţii de îndeplinit. „Răspunsurile la rugăciunile noastre sunt daruri preţioase de la Dumnezeu şi nu un lucru pe care îl putem avea printr-o purtare bună sau prin urmarea minuţioasă a unui ABC. Într-o anumită privinţă, răspunsul la rugăciune nu este esenţial pentru creşterea spirituală… Credinţa trebuie să crească chiar în absenţa a ceea ce poate susţine afirmarea ei.” “(Kris Coffin Stevenson)
Mai presus de toate nu contabilizarea răspunsurilor contează, nu cât ne rugăm sau în ce condiţii, contează să fim conştienţi de puterea rugaciunii, sa nu pierdem din vedere esenţa ei şi să ne rugăm neîncetat. „Rugăciunea e cel mai puternic instrument pe care l-a pus Dumnezeu în mâinile noastre. E cea mai bună armă de folosit în orice dificultate şi cel mai sigur remediu în orice problemă. E cheia care deschide tezaurul promisiunilor, mâna care scoate la lumină graţia şi ajutorul la vreme de nevoie. E trompeta de argint în care dumnezeu ne porunceşte să suflăm în toate nevoiel noastre şi e strigătul pe care El a promis să-l asculte întotdeauna.” (Ellen G. White)

Laura Manuela Şteţco

Devotional 15 aprilie 2015

De la agonie la extaz

Deci dacă Fiul vă face slobozi, veţi fi cu adevărat slobozi.  (Ioan 8:36)

Se spune că “degeaba ai celelalte simţuri dacă îţi lipseşte bunul simţ şi simţul umorului.” Un om a fost întrebat odată dacă crede că Isus a râs vreodata. Acesta a răspuns: “nu ştiu, dar desigur că El m-a creat astfel încât să pot să râd.” (William Barclay, Analiză semnatică a unor termeni din Noul Testamet)
Noul Testament este plin de mesaje de bucurie. Doar atunci când studiem în amănunţime descoperim ce carte a bucuriei este Noul Testament. Salutul grecesc normal atât în vorbire cât şi în scrisori este charein care se traduce cu “salutări,” dar care are la bază termenul grecesc chara care înseamna “bucurie.” Dacă ar fi să-i dăm lui charein traducerea completă, aceasta ar suna cam aşa: “Bucuria să fie cu voi.” (Fapte 23, 26)
“Bucuria este atmosfera distinctivă a vieţii creştine… Oricare ar fi ingredientele vieţii creştine, şi în orice proporţie ar fi amestecate împreună, bucuria este una dintre ele. În viaţa creştină bucuria rămâne mereu o constantă.” (William Barclay). Nu degeaba printre roadele Duhului se enumeră şi bucuria. Pavel vorbeşte despre bucurie ca fiind o caracteristică a Împărăţiei cerurilor pe lângă dreptate şi pace. (Romani 14, 17)
“Nu există virtute în viaţa de creştin, care să nu fie iradiată de bucurie nu există situaţie sau ocazie care să nu fie luminată de bucurie. Viaţa fără bucurie nu este o viaţă creştină, pentru că bucuria este constanta din reţeta trăirii creştine.” (William Barclay)
Evanghelia în sine este un mesaj al bucuriei. Nu este un mesaj care îl lasă pe om în culmea disperării, ci după ruşine şi vinovăţie şi umilinţă, trebuie să existe bucuria iertării cerute şi trăirea dragostei lui Dumnezeu. “Nimeni nu ar trebui să plece după un serviciu creştin, fără să întrevadă înaintea lui o bucurie plină de înflăcarare. Nu trebuie să se uite că, în conformitate cu Noul Testament, obiectivul tuturor predicilor creştine este să aducă oamenilor bucurie. (Ioan 15, 11)” (William Barclay)
Pentru mulţi dintre tineri umblarea cu Dumnezeu pare o viaţă sobră, tristă, fără semnificaţie, fără lucruri fascinante care să-i dea un farmec. Privind lucrurile în esenţă însă, vom observa că umblarea cu El reprezintă bucurie, experienţe uimitoare, minuni, provocări şi răspunsuri la multe nedumeriri. Nu ai de unde să ştii până nu încerci. Aşa că de ce să nu faci un pas mai departe şi să experimentezi această fericire după care tânjeşti clipă de clipă?… Merită!!!

Laura Manuela Şteţco

Devotional 14 aprilie 2015

“Unde eşti copilărie?”

„Îţi voi arăta lucruri minunate, zice Domnul, ca în ziua când ai ieşit din ţara Egiptului.” (Mica 7:15)

Omului îi place să se joace. Încă de la începutul vieţii şi până spre încheierea ei acesta e într-o continuă goană după joc şi joacă. Deşi am spune că această tendinţă se mai diminuează cu vârsta, cred că din contră ea se aprinde şi mai tare cel puţin în interior, doar că îşi schimbă formele de manifestare.
Tot procesul acesta ce se învârte în jurul lui homo ludens se pare că prinde nuanţe diferite odată cu vârsta.Dacă la început elementele principale sunt jucăriile, cu timpul acestea se diversifică în funcţie de preţ, mărime şi utilizare. Chiar dacă ne ascundem sub pretextul necesităţii atunci când ne cumpărăm nişte maşinării, gadget-uri sau alte ustensile, de fapt negăm entuziasmul copilăriei ce se menţine treaz în fiinţa noastră şi la maturitate. Simţim dorinţa de a ne juca doar că atunci când vârsta ne împiedică să recunoaştem asta, ne luăm „jucării” mai sofisticate şi punem totul sub „preşul” necesităţii.
De fapt ce e aşa rău în a recunoaşte că îţi păstrezi mereu copilăria şi joaca în suflet? Sau de ce se sperie oamenii atât de tare când alţii le demască această vulnerabilitate? Nu e cumva tocmai faptul că avem impresia că asta ne face diferiţi de ceilalţi şi ne face să părem ridicoli şi slabi, în timp ce noi ca şi tineri sau adulţi trebuie să fim puternici, siguri pe noi şi serioşi? Cel mai adesea nu suntem conştienţi de faptul că toată lumea poartă în el copilăria, entuziasmul, inocenţa, jocul şi joaca. E adevărat că la unii se diminuează mai mult datorită circumstanţelor negative ale vieţii sau unii ştiu să ascundă mai bine asta, însă toţi trecem pe aici. Aşa că de ce să nu o recunoaştem? De ce să nu fim mândrii că purtăm ceva pur în noi, care nu-şi pierde din importanţă odată cu timpul?…
Maturitatea… un cuvânt complex. Un fenomen care ne aduce siguranţă şi comfort, dar în acelaşi timp ne sperie. Deşi nu recunoaştem şi o dorim cu disperare la vârste fragede – când probăm tocurile mamelor sau privim cu admiraţie cum se bărbieresc taţii  – o îndepărtăm cât putem de mult atunci când simţim că suntem în perioada de traversare de la o etapă la alta. Deşi ne dă autoritate şi libertate, ne oferă de asemenea o imensă responsabilitate şi un simţământ care ne copleşeşte şi ne face să vrem să mai evadăm încă o dată ca în adolescenţă.
A te juca sau a nu te juca… Cum te joci, când să te maturizezi, cum să-ţi păstrezi copilăria în suflet şi să fii în acelaşi timp responsabil?!… Jonglezi între una şi alta şi încerci să faci combinaţii… Nu există reţetă general valabilă. Există doar puterea imaginaţiei, frumuseţea creativităţii şi bucuria copilăriei care îţi demonstrează că propriile reţete sunt cele mai apetisante.
La urma urmei trebuie să ştii ce vrei, să o recunoşti şi să lupţi pentru asta, nu să te ascunzi, să te joci cu lucrurile serioase şi apoi să regreţi. Trebuie să te joci când trebuie, să ştii ce jocuri şi nu să te joci în viaţa reală. Dacă tot ai entuziasmul copilăriei măcar foloseşte-l pentru a face viaţa mai colorată, nu pentru a întuneca alte vieţi. Fiecare joc are nişte reguli doar că de multe ori ne place să jucăm după propriul regulament. Aşa că înainte de a mai face un pas, întoarce-te la instrucţiunile de bază. Doar aşa vei  gusta din farmecul jocului.

Laura Manuela Şteţco

Devotional 13 aprilie 2015

Omul s-a născut scriitor

Cei înţelepţi vor străluci ca strălucirea cerului, şi cei ce vor învăţa pe mulţi să umble în neprihănire vor străluci ca stelele, în veac şi în veci de veci. (Daniel 12:3)

“Potrivit unor statistici, omul petrece cel puţin o cincime din viaţă vorbind. Într-o singură zi. Fiecare persoană foloseşte suficiente cuvinte pentru a umple  o carte de 54 de pagini. Timp de un an, o persoană va umple 132 de cărţi a câte 400 de pagini. Într-o zi normală, o persoană va folosi între 25  000 şi 30 000 de cuvinte.” (Manual pentru responsabilii Departamentului Viaţa de Familie de la nivelul bisericii locale, Departamentul Viaţa de Familie a Diviziunii America de Nord)
Comunicarea reprezintă unul dintre cele mai banale procese din viaţa omului, dar în acelaşi timp unul dintre cele mai controversate şi adesea un proces greu de realizat în modalităţi optime. Comunicarea este văzută în general ca un schimb de informaţii, însă mulţi neglijează alte definiţii care văd  comunicarea ca un proces prin care o minte poate afecta o altă minte. De aici iau naştere de obicei frustrări, neînţelegeri, conflicte şi folosirea unor strategii în acest domeniu, ajungându-se chiar  la manipulare. Comunicarea stă la baza organizării sociale, însă în acelaşi timp, atunci când nu se respectă regulile de bază sau când nu se înţelege bine acest proces se ajunge la dezechilibre si dezorganizare socială.
Deşi face parte din nevoile imperative ale omului, uneori alegem să nu comunicăm – sau mai bine zis să nu transmitem voit un mesaj, deoarece non-comunicarea este imposibilă – sau evităm să comunicăm prea mult. În alte situaţii procesul comunicării este ingreunat de alţi factori. De ce este greu să comunicăm uneori? Probabil pentru că:
“- Există mai mult de 4 000 de limbi şi dialecte vorbite în lume. 80 sunt vorbite doar în Los Angeles.
– Limba engleză include un vocabular de 800 000 de cuvinte (500 000 de cuvinte şi 300 000 de termeni tehnici), care creşte cu 1000 de cuvinte în fiecare an.
– Alfabetul englez conţine mai mult de 29 mii de catralioane (27 zerouri) de combinaţii posibile.
– Puţini oameni folosesc mai mult de 60 000 de cuvinte în timpul vieţii.
– Din lexicul de 500 000 de cuvinte, jurnaliştii folosesc mai puţin de 20 000 de cuvinte diferite.
– Pastorii (consideraţi vorbăreţi) au un vocabular de 10 000 de cuvinte. Muncitorii calificaţi folosesc aproximativ 5000 de cuvinte diferite.
– Lucrătorii în ferme se descurcă cu un lexic de 1 600 de cuvinte.
– Doctorii trebuie să ştie denumirea a 1 300 de bacterii, 433 de muşchi, 193 de vene, 707 artere, 500 de pigmenţi, 295 de otrăvuri, 109 tumori a mai mult de 700 de teste diferite şi a peste 200 de boli.” (Manual pentru responsabilii Departamentului Viaţa de Familie de la nivelul bisericii locale, Departamentul Viaţa de Familie a Diviziunii America de Nord)
Comunicarea verbală, deşi are o influenţă mult mai mică decât cea non-verbală, poate totuşi crea sau poate dărâma. Nu degeaba Biblia dă îndemnuri referitor la acest aspect “vorbirea voastră să fie cu har, dreasă cu sare.” (Coloseni 4, 6) Dacă în fiecare zi rostim atâtea cuvinte câte s-ar putea scrie într-o carte, probabil că e indicat să ne gândim de două ori atunci când rostim un cuvânt. Ce carte lăsăm în urmă zi de zi?…

Laura Manuela Şteţco

Devotional 12 aprilie 2015

A spune sau a nu spune “DA”

Nimeni nu este ca Dumnezeul lui Israel, El trece pe ceruri ca să-ţi vină în ajutor, trece cu măreţie pe nori. (Deuteronom 33:26)

La începutul istoriei pământului toate erau foarte bune. Toate erau perfecte. Însuşi Creatorul privea admirativ spre opera de artă ce ieşise din mâinile Sale şi o considera desăvârşită. Cu toate acestea, se pare că exista un mic amănunt care nu era chiar foarte bun sau mai bine zis nu era complet: „nu este bine ca omul să fie singur.” (Geneza 2, 18)
Vă plac nunţile? De obicei ele vin însoţite cu un aer de bucurie, entuziasm şi prospeţime. Dar ce ziceţi de o nuntă la care aţi fost invitat şi apoi, când ajungeţi la ea, nu mai sunteţi primit?… Pilda fecioarelor din Matei 25 înfăţişează oarecum un astfel de episod. Însă pentru a înţelege mai bine contextul acestei nunţi probabil că e indicat să se ştie câteva detalii despre organizarea nunţilor în perioada şi cultura respectivă.
În cultura orientală, mirele este un personaj de mai mare importanţă decât mireasa – spre deosebire de cultura noastră unde toate privirile sunt aţintite înspre mireasă – si, de regulă, el acoperea toate cheltuielile de nuntă. Nunta evreiască avea loc în 3 etape: logodna oficială (aranjată de părinţii viitorilor miri), ceremonia religioasă în casa mirelui  (la un an sau mai mult după aceea), ospăţul (în general noaptea, acasă la mire şi dura circa 7 zile). Ospăţul putea avea loc imediat după ceremonie sau săptămâni mai târziu. Mirele venea să-şi ia mireasa şi, împreună cu ea, mergeau la nuntă. Ceremonialul era foarte sofisticat şi putea costa sume de bani substanţiale. Nunta era deci un eveniment social la care prietenii erau dornici să participe. Mirele şi mireasa păşeau pe strada luminată de candelele aprinse de “domnişoarele de onoare”. Ca cineva să nu fie prezent pe stradă pentru a-i întâmpina pe cei doi reprezenta o ofensă şi o mare pierdere (http://www.curieruladventist.ro/ilustratii).  Întreg ritualul nunţii era unul deosebit şi asta făcea pe invitaţi să se simtă onoraţi atunci când participau la un astfel de eveniment.
Privind din perspectiva aplicaţiei, pilda celor 10 fecioare subliniază faptul că e necesar să ne privim permanent starea spirituală în lumina venirii lui Hristos într-un moment neştiut şi neaşteptat. A nu fi într-o legătură personală cu El la venirea lui înseamnă a fi exclus din prezenţa şi împărăţia Sa. Faptul că Dumnezeu ne invită pe totţi la ospăţul nunţii Mielului e pentru noi o mare onoare şi a lipsi de la acest eveniment semnifică cea mai mare pierdere pentru noi.
Creştinul este un om care aude chemarea lui Dumnezeu. Esenţa unei chemări constă în faptul că ea este sau o provocare sau un apel. Termenul grecesc întrebuinţat pentru a invita o persoană în casă ca oaspete sau pentru invitarea oaspeţilor la nuntă este kalein. Acest verb este folosit şi cu privire la Simon fariseul care L-a invitat pe Isus la masă în casa lui. De asemenea acelaşi termen semnifică chemarea la ospăţul nunţii Mielului. Pe langă semnificaţia aceasta, termenul kalein mai poate fi folosit atunci când este chemat cineva la tribunal; cu privire la citarea unui martor/inculpat în faţa judecătorului ( „Analiză semantică a unor termini din Noul Testament,” William Barclay). De aceea evenimentul glorios al revenirii Domnului Hristos poate fi privit din două perspective: participarea la ospăţul nunţii Mielului – perspectiva pozitivă-, şi chemarea în faţa Judecătorului Suprem pentru a fi judecat cu privire la faptele rele – perspectiva sumbră. Chemarea lui Dumnezeu este în acelaşi timp şi o chemare la privilegiu şi o chemare la datorie şi este şi o chemare la judecată. Ceea ce va face diferenţa va fi răspunsul nostru la această invitaţie.
În catedrala din Lubeck, Germania se găseşte o inscripţie cu nişte cuvinte care îndeamnă pe orice cititor la cercetare.
“Astfel ne vorbeşte Hristos, Domnul nostru:
Voi Mă numiţi Domn şi nu ascultaţi de Mine,
Mă numiţi Lumină şi nu Mă vedeţi,
Mă numiţi Calea şi nu Mă umblaţi,
Mă numiţi Viaţa şi nu Mă trăiţi,
Mă numiţi Înţelept şi nu Mă ascultaţi,
Mă numiţi Frumos şi nu Mă iubiţi,
Mă numiţi bogat şi nu-Mi cereţi…
Dacă vă condamn, să nu daţi vina pe Mine!”

Laura Manuela Şteţco

Devotional 11 aprilie 2015

Ce faci?

Domnul însuşi va merge înaintea ta, El însuşi va fi cu tine, nu te va părăsi şi nu te va lăsa; nu te teme şi nu te înspăimânta!” (Deuteronom 31:8)

Ne confruntăm zi de zi cu motive de nemulţumire. Ca oameni avem tendinţa de a observa mereu ce nu există sau ce e în neregulă mai degrabă decât ce există. Se spune că optimiştii observă partea plină a paharului, pe când pesimiştii partea goală. Unii oameni, pe de altă parte, uneori nu observă nici măcar că există vreun pahar plin sau gol pe undeva. Probabil pentru că s-au obişnuit prea mult să să se plângă asemenea poporului Israel idealizând trecutul sau viitorul şi neprofitând de prezent.
Tolstoi povesteşte despre un bătrân pelerin care, mergând pe drumul său, ajunge pe un mare şantier unde erau în toi diverse construcţii. Trece pe lângă un om ce căra o roabă plină cu bolovani şi care la întrebarea „ce faci?”, îi răspunde mânios: „nu vezi? Car această blestemată roabă cu pietre” Mergând mai departe, bătrânul dă peste un răspuns asemănător. Ajungând în dreptul unui al treilea om, bătrânul adresează aceeaşi întrebare, iar de astă dată i se răspunde: „Nu vezi? Zidesc Sfânta Biserică a lui Dumnezeu.” (Gândul de dimineaţă Vine indubitabil, Sola scriptura)
De multe ori, prea aplecaţi înspre preocupările noastre vremelnice şi obosiţi de atâta efort, răspundem la întrebarea „ce faci?” într-un mod nepoliticos şi cu mânie. Nu vezi că am treabă, nu vezi că muncesc toată ziua fără nici un rezultat, nu vezi cât am de cărat, nu vezi câte responsabilităţi am? Nu e evident? Şi nu doar că răspundem oamenilor în felul acesta, dar de multe ori ne trezim răspunzând cu tupeu lui Dumnezeu: nu vezi câte am de făcut şi Tu stai şi priveşti şi nu mă ajuţi cu nimic, ba mai mult, mai îmi dai şi necazuri din când în când ca sa mă mai şi încurci. Şi Dumnezeu te priveşte cu milă şi dragoste şi continuă să te întrebe: “ce faci?”
Uneori stăm în carapacea noastră aţintiţi înspre activităţile zilnice fără să observăm că lucrul mărunt pe care îl îndeplinim azi e parte dintr-un plan măreţ al Atotputernicului. Deci data viitoare când vei fi întrebat, fie de Dumnezeu, fie de oameni “ce faci?” gândeşte-te bine înainte de a răspunde!

Laura Manuela Şteţco