Devotional 10 aprilie 2015

Pilda fiului nerisipitor

Nimeni nu va putea să stea împotriva ta, cât vei trăi. Eu voi fi cu tine, cum am fost cu Moise; nu te voi lăsa, nici nu te voi părăsi. (Iosua 1:5)

Dacă nu există Dumnezeu toate mizeriile acestei lumi sunt considerate normalităţi. Dacă însă există Dumnezeu, atunci normalitatea devine anormală şi anormalitatea lumii devine uneori principiu de viaţă. Dacă Dumnezeu există, atunci există multe întrebări pe care trebuie să ţi le adresezi.
Şi totuşi se pare că nu e de ajuns să-I afirmi existenţa. Privind din perspectiva celor care acceptă existenţa lui Dumnezeu şi-I recunosc suveranitatea, e necesar să te întrebi dacă Îl consideri ca fiind menirea ta sau doar un mijloc de a obţine ceva.
“Religia noastră a început cu întâlniri în peşteri şi în camerele de sus. Ce facem noi din biserica creştină? Noi trăim într-o vreme uimitoare pentru că biserica lui Isus Hristos a fost invadată de tehnicieni, nu de oameni ai lui Dumnezeu, nu oameni ai rugăciunii, nu oameni ai Scripturii, ci oameni deştepţi. Oamenii se simt mai bine la calculator decât cu Cuvântul lui Dumnezeu şi pe genunchi. Şi au introdus o tehnologie de emancipare care schimbă definiţia bisericii.” (www.overstream.net)
Atât de mulţi tineri sunt precum un struţ, îşi bagă capul în nisip. Se poartă ca şi cum nu ar exista. Se poartă ca şi cum păcatul n-ar fi păcat, ca şi cum ar fi doar o problemă, o provocare…  Ca şi cum pocăinţa ar fi ceva banal, neconştientizând că e de fapt o schimbare a inimii! Problema  majorităţii, este că sunt asemenea fiului risipitor: până nu ajung la troacă, nu realizează că ceea ce au făcut le-a ruinat complet viaţa… Chiar e nevoie să împingi la râşniţa filistenilor cu ochii scoşi ca să-ţi dai seama că ai nevoie de salvare???… De prea multe ori, discutând cu tinerii constaţi că după o perioadă zbuciumată în care au gustat din toate plăcerile vieţii ajung să fie apatici, ignoranţi, dezgustaţi de viaţă şi negăsind plăcere în nimic ajung tot la Dumnezeu. Şi atunci e logic să te întrebi: de ce mai e nevoie să treci prin toate astea ca să ajungi la aceeaşi concluzie? Nu ar fi mai simplu să-L alegi de la început pe Dumnezeu?… Poate uneori e necesar să ajungi la cel mai de jos nivel ca să poţi sta din nou drept şi să ajungi chiar la un nivel mai înalt decât ai fost. Pentru unii e nevoie de o trezire puternică ca să ofere o dedicare totală, însă alţii ar fi scutiţi de multe neplăceri dacă nu s-ar identifica cu fiul risipitor.
Viaţa este despre echilibru, despre disciplină şi convingeri; despre valori şi principii… Viaţa înseamnă uneori să-ţi stabileşti anumite graniţe şi să înveţi să spui destul. În ciuda faptului că uneori poate familia nu ţi le stabileşte, în ciuda faptului că adesea prietenii ţi le iau în râs şi în ciuda faptului că în societatea de azi acestea  sunt anormalităţi. Fixându-ţi graniţe şi stabilindu-ţi obiective sănătoase vei  fi scutit de a avea ochii deschişi şi a cunoaşte şi binele şi răul la fel cum şi-au dorit  primii oameni. Da, într-adevăr poate nu te vei prinde la fel de uşor la unele faze şi nu vei observa atât de multe lucruri, însă te vei prinde mai uşor de planurile Lui. Şi asta contează! Încă nu e prea târziu să fii cine ai putea fi!

Laura Manuela Şteţco

Devotional 09 aprilie 2015

Tainice sunt căile Domnului

Nu te teme, pământule, ci bucură-te şi înveseleşte-te, căci Domnul face lucruri mari! (Ioel 2;21)

„Muncim mult, învăţăm, strângem lucruri scumpe nouă şi iubim cu o siguranţă uluitoare ca şi cum existenţa noastră ar fi veşnică.” (Nichita Stănescu, Amintiri din prezent). Trăim ca şi cum ar conta doar realitatea de acum, neavând în vedere imaginea de ansamblu. Şi inconştienţi de valoarea lucrurilor cu adevărat importante şi ignoranţi faţă de ireversibilitate uităm că există trei lucruri în viaţă care pleacă şi nu se mai întorc niciodată: cuvintele, şansele şi timpul. Şi exact aceeaşi idee o transmit şi paginile inspirate: „răscumpăraţi vremea căci zilele sunt rele!” (Efeseni 5, 16)
Dacă ar fi să facem o clasificare am putea enumera cel puţin două categorii de persoane: cele care caută drumul vieţii fără să-l găsească şi cele care l-au găsit deja fără să-l caute. Cu toate acestea Biblia abundă în exemple de oameni ai credinţei care au căutat drumul şi într-un final l-au găsit, chiar dacă asta a însemnat uneori durere şi necazuri sau au ajuns să descopere un drum pe care şi-l imaginau altfel. Şi ca să putem să preţuim din plin fiecare aspect al vieţii e necesar să preţuim fiecare persoană, indiferent de caracterul ei: oamenii buni ne oferă fericire, oamenii răi ne oferă experienţe.  Fiecare persoană are un rol în viaţa noatră.
Viaţa se aseamănă de multe ori cu o călătorie cu trenul: nu poţi alege nici locul pe care-l ocupi, nici tovarăşii de călătorie; unii vor coborî după puţin timp, alţii ne vor însoţi până la sfârşit. Însă indiferent de durata pentru care-i vom avea alături e important să învăţăm ceva de la fiecare şi să luăm ce e bun din orice situaţie. “Înţeleptul învaţă mereu. Ceilalţi doar când nu mai au încotro.” (Ducele de Wellington )
Pune-ţi în acţiune aşa-zisa credinţă şi dragostea. Azvârleţi în ţărână mândria. Uită de ea! Cui îi pasă dacă porţi haine de firmă sau nu? Cui îi pasă că ai cel mai strălucitor inel sau cea mai tare maşină?… Suntem inundaţi de conflicte interioare, de probleme de identitate, de deficienţe de exprimare a ceea ce e înăuntrul nostru şi în loc să mergem la adevărata cauză şi să încercăm să rezolvăm problema, sau cel puţin să o conştientizăm, o tratăm cu uşurinţă consolându-ne cu o achiziţie sau găsindu-ne împlinirea în împodobirea trupului. Viaţa noatră e un zbucium şi noi, fie ignorăm asta, fie ne scăldăm în superficialitate nefiind conştienţi că orice pasiune se naşte din zbucium.
Pasiunea reală pentru Hristos se naşte dintr-un botez al zbuciumului. Caută în Biblie şi vei afla că atunci când Dumnezeu se hotăra să repare o stare distrusă El căuta un om al rugăciunii şi-l cobora în apele frământării. El îşi împărtăşea această frământare a lui pentru ceea ce Dumnezeu vedea că se întâmplă cu poporul Lui… Şi găsea un om al rugăciunii, îl lua pe omul acela şi pur şi simplu îl boteza în suferinţă.
Vreau să te întreb ceva: ai simţit o frământare în inima ta în ultima vreme? Ai simţăt un foc arzând în inima ta? Nu poţi să ţi-l explici, dar există o agitare, ceva arzător, un strigăt… Când ceri putere, Dumnezeu îţi  dă dificultăţi pentru a te face puternic; când ceri înţelepciune, El îţi dă probleme de rezolvat; când ceri curaj, El îţi dă pericol pentru a-l înfrunta; când ceri dragoste, El îţi dă oameni cu necazuri pentru a-i ajuta. Văzând toate acestea vei constata că nu ai primit nimic din ce ai cerut, ci tot ceea ce aveai nevoie; ai primit harta drumului vieţii!

Laura Manuela Şteţco

Devotional 08 aprilie 2015

„Să pierzi şi touşi… să câştigi”

Domnul Dumnezeu este tăria mea; El îmi face picioarele ca ale cerbilor şi mă face să merg pe înălţimile mele. (Habacuc 3:19pp)

„I-am cerut lui Dumnezeu putere ca să pot reuşi,/Am fost făcut slab, ca să pot să învăţ în smerenie să ascult./Am cerut sănătate ca să pot face lucruri mari,/Mi s-a dat o infirmitate ca să pot face lucruri mai bune./Am cerut bogăţie ca să pot fi fericit,/Mi s-a dat sărăcie ca să pot fi înţelept […] N-am obţinut nimic din ce am cerut – ci tot ce sperasem./ În ciuda mea, rugăciunile mele nerostite au fost ascultate;/Dintre toţi oamenii eu sunt cel mai binecuvântat.” (Evelyn Cristenson, Să pierzi şi totuşi să câştigi, ed. Samuel, Mediaş, 2010, p. 8 & 9)
De cele mai multe ori îndepărtăm cupa durerii doar pentru că avem impresia că nu e ceea ce ne dorim, nu e ceea ce am cerut. De prea multe ori ne târguim cu Dumnezeu să schimbăm darurile pe care le primim şi nu aşteptăm ca molia să se transforme în fluture şi cactusul să înflorească. Suntem înlănţuiţi în capriciile noastre şi ne debarasăm greu de „normalitatea” cu care suntem obişnuiţi.
Uităm că cele mai frumoase lucruri au fost câştigate cu greu şi uităm că provocările cele mai mari scot ce e mai bun din noi. Uităm că „ce nu ne doboară ne face mai puternici” (anonim).  Şi ne dorim certitudini şi vrem să avem preziceri clare ale viitorului înainte de a lua o decizie, dar uităm că nu putem ştii. “Nu ştii. Nu poţi ştii sigur. Dar rişti, în ciuda acestui lucru. Certitudinea e pentru oamenii care nu iubesc suficient de mult.” (anonim)
A fi sau a nu fi îndrăgostit de Dumnezeu, aceasta-i întrebarea… A iubi sau a nu iubi suficient de mult încât să rişti să pierzi totul pentru a-L câştiga pe El şi o dată cu El a primi ceva mult mai bun.

Laura Manuela Şteţco

Devotional 07 aprilie 2015

Vibraţiile interioare zguduie universul

Domnul Dumnezeul tău este în mijlocul tău, ca un viteaz care poate ajuta; Se va bucura de tine cu mare bucurie, va tăcea în dragostea Lui şi nu va mai putea de veselie pentru tine. (Ţefania 3:17)

 

Pentru a schimba lumea ai nevoie de dragoste; dacă nu suntem în stare să schimbăm lumea, probabil că tocmai dragostea ne lipseşte.
În ciuda faptului că ştim să dăm impresia uneori că am fi buni ascultători, ne interesează mai mult propria persoană. “Nu te mai plânge şi nici nu mai vorbi despre problemele tale: la 80% dintre oameni nu le pasă, ceilalţi 20% consideră că meriţi ce ţi se întâmplă.” (Mark Twain)  Şi atunci ce e de făcut? Să stai cu ochii în patru depistând dacă receptorul e interesat de ce spui şi atunci să continui sau daca îl vezi plictisit să te opreşti? Să joci teatru mimând doar că îl asculti pe celălalt deşi puţin îţi pasă de necazurile lui?
Cel mai puternic instinct al omului este să se simtă important şi să fie apreciat. Cu cât vei face o persoană să se simtă mai importantă, cu atât mai pozitiv îţi va răspunde. Pe oameni îi interesează în primul rând propria persoană. Abordează-i pe ceilalţi dintr-o poziţie care să arate că ştii ce gândesc şi ce vor.” (Allan & Barbara Pease, Abilităţi de comunicare). Pentru ca să fie eficientă comunicarea trebuie într-adevar să te axezi pe celălalt, pe lucrurile care îl preocupă; să ştii să pui întrebările potrivite şi să-l asculţi.
Ceea ce oamenii de ştiinţă descoperă în zilele noastre se ştia însă cu mult timp înainte. Ellen White ne previne cu privire la importanţa influenţei pe care o exercităm asupra semenilor. “Nimeni nu poate fi independent de semenii săi. Dumnezeu a investit pe om cu o influenţa care face imposibil ca omul să trăiască numai pentru sine… fiecare suflet este înconjurat de o atmosferă proprie, o atmosferă încărcată poate cu puterea credinţei dătătoare de viaţă, curaj, speranţă şi înmiresmată cu parfumul iubirii. Sau poate fi o atmosferă apăsătoare şi rece datorită nemulţumirii şi egoismului, sau otrăvită de mânjitura aducătoare de moarte a păcatului preferat. Conştient sau inconştient, fiecare persoană cu care venim în contact este influenţată de atmosfera pe care o emanăm în jurul nostru.” (Ellen White, Parabolele Domnului Hristos). Uneori, simplul nostru gând poate schimba reacţia celuilalt. Un gând bun va favoriza de multe ori deschiderea porţilor spre suflete pentru ca abia apoi să putem folosi cuvintele.
Lăsând deoparte egoismul în dreptul nostru va avea loc molipsirea cu altruism şi empatie. Iubind pe cel de lângă tine şi manifestând interes faţă de problemele lui, îl vei influenţa să procedeze la fel. Într-un final va fi un fel de joc de DĂ MAI DEPARTE!(Pay it forward!) care va inunda lumea.

Laura Manuela Şteţco

Devotional 06 aprilie 2015

“Da-ţi piatra la o parte!”

Acum, aşa vorbeşte Domnul care te-a făcut, Iacove, şi Cel ce te-a întocmit, Israele! „Nu te teme de nimic, căci Eu te izbăvesc, te chem pe nume: eşti al Meu. (Isaia 43:1)

“Se fac multe crime în lume; dar, poate, cea mai mare este să ucizi dragostea.”
Boleslav Prus
Paradoxal atunci când aşteptăm un moment mult timp şi atunci când trebuie să punem suflet în modul cel mai profund, în acel moment parcă avem tendinţa să ne retragem, să fugim, să evadăm. De ce? Bună întrebare!!
Probabil am putea alege ca pretext emoţia momentului care copleşeşte sau nesiguranţa că e ceea ce ne dorim sau că are loc aşa cum ne dorim; nehotărâra noastră ce face mereu traseul bătăilor inimii sau poate chiar faptul că ne pasă atât de mult de cealaltă persoană încât dacă nu o simţim la fel de implicată îi dăm drumul din prea mult altruism… Pare desprins dintr-un basm ultimul motiv, nu-i aşa? Pare cam idealist, cam nepământesc şi sună mai mult a pretext şi nu a motiv real căci prea multul nostru egoism ne ţine atât de înlănţuiţi încât nu-şi mai are locul sentimentul necondiţionat.
Îţi aminteşti scena din filmul de desene animate a lui Disney „Frumoasa şi Bestia” când Bestia era pe punctul de a-şi mărturisi dragostea faţă de Belle? O dată cu răspunsul pozitiv a lui Belle blestemul care transformase castelul într-un loc al urâciunii ar fi fost îndepărtat. Cu toate acestea, Belle a cerut oglinda magică pentru a vedea chipul tatălui ei şi văzându-l atât de tulburat a spus că trebuie să meargă la el. Atunci, Bestia a rostit cele mai semnificative cuvinte ale întregii poveşti: „Am lăsat-o să plece.” Orice speranţă de eliberare a castelului din blestem dispăruse, însă Bestia a rostit atunci motivul: “A trebuit. O iubesc!”
Bestia a înţeles că un îndrăgostit nu poate ţine ostatec obiectul dragostei sale… Dar până la urmă dragostea eliberează sau limitează?…
„A oferi… înseamnă a investi în propria maturizare pentru ca, în cele din urmă, să găsim în interiorul nostru curajul pentru acceptare de sine şi dorinţa de a deveni mai mult ceea ce suntem.” (“Dacă dragostea ar putea gândi”, Alon Gratch, p. 22) Teama de apropiere, fuga, dorinţa de evadare, toate ascund imaturitate, insuficinta pregătire pentru relaţionare, şi deficienţe de manifestare a sentimentelor şi uneori un caracter oscilant care mereu se dă de gol că nu ştie ce vrea. Aşa cum susţinea şi Freud, probleme de genul acesta au mereu o cauză pe undeva prin copilărie, în anumite trauma sau episoade ce au marcat existenţa respectivă. Cu cât conştientizăm mai mult asta cu atât vom realiza că vina nu trebuie căutată în cealaltă persoană sau în lipsa calităţilor ei atunci când unul fuge. De fapt să nu căutăm vinovaţi, ci puterea de a da piatra laoparte şi a elibera sensibilitatea, vulnerabilitatea şi căldura în pofida orgoliului!
“Adevărul este că abilitatea de a iubi depinde nu de cealaltă persoană, ci de noi înşine, pentru că dragostea înseamnă, înainte de toate, a oferi, nu a primi.” (Alon Gratch)

Laura Manuela Şteţco

Devotional 05 aprilie 2015

Dincolo de cuvinte

Aşa că nu mai eşti rob, ci fiu; şi, dacă eşti fiu, eşti şi moştenitor, prin Dumnezeu. (Galateni 4:7)

Am devenit maeştrii în arta deghizării. Ştim să părem inteligenţi prin folosirea câtorva cuvinte mai sofisticate, ştim să ne dichisim accesoriile şi să combinăm materialele pentru a nu ne da de gol starea socială şi ştim să “mânuim” privirile astfel încât să dăm impresia că suntem interesaţi de ce spune cel din faţa noastră atunci când gândurile noastre visează. Şi totuşi, deşi reuşim asta în anumite condiţii, timp de câteva minute, circumstanţele ne demască, înlăturând vălul creat de noi şi expunându-ne adevărata identitate.
Conform specialiştilor în Comunicare şi Relaţii Publice, comunicarea este un proces prin care un individ (comunicatorul) transmite stimuli(de obicei verbali) cu scopul de a schimba comportarea altor indivizi (auditoriul). Cu alte cuvinte, comunicarea reprezintă totalitatea proceselor prin care o minte poate să o afecteze pe alta. Putem însă să nu fim afectaţi?… Non-comunicarea este imposibilă atâta timp cât înfăţişarea, vestimentaţia, mimica, privirea, mersul, gesturile şi chiar tăcerile noastre dezvăluie celorlalţi condiţia socială, temperamental, dispoziţia, atitudinile sau emoţiile pe care le resimţim. Deşi cuvintele noastre încearcă să convingă auditoriul de valoarea noastră, limbajul non-verbal va da de gol lipsa de cultură, necinstea sau egoismul.
În mass media proporţia e vizibilă: conteza 93% imaginea şi 7% ce spui. Psihologul Albert Mehrabian face o clasificare mai explicită a procentelor, afirmând că 7% din impactul înregistrat de mesajul vorbitorului depinde de cuvintele folosite, 38% de renume şi 55% de expresia feţei. Aşadar vorbim mai mult fără cuvinte şi de aceea ne impactează mai mult sloganele de genul “fapte, nu vorbe”.
În ciuda faptului că părem uneori buni ascultători ne interesează mai mult propria persoană. “Nu te mai plânge şi nici nu mai vorbi despre problemele tale: la 80% dintre oameni nu le pasă, ceilalţi 20% consideră că meriţi ce ţi se întâmplă.” (Mark Twain) Şi atunci ce e de făcut? Să stai cu ochii în patru depistând dacă receptorul e interesat de ce spui şi atunci să continui sau daca îl vezi căscând să te opreşti? Să mimezi că îl asculti pe celălalt deşi puţin îţi pasă de necazurile lui?
“Cel mai puternic instinct al omului este să se simtă important şi să fie apreciat. Cu cât vei face o persoană să se simtă mai importantă, cu atât mai pozitiv îţi va răspunde. Pe oameni îi interesează în primul rând propria persoană. Abordează-I pe ceilalţi dintr-o poziţie care să arate că ştii ce gândesc şi ce vor.” (“Abilităţi de comunicare’, Allan & Barbara Pease) Pentru ca să fie eficientă comunicarea trebuie într-adevar să te axezi pe celălalt, pe problemele lui; să ştii să pui întrebările potrivite şi să-l asculţi. Dar în opoziţie cu acest egocentrism al omului, în el mai există şi o altă fire despre care vorbeşte şi Pavel. Şi dacă nu scoatem la iveală firea dumnezeiască pentru a manifesta o atitudine sinceră de interes, mimica noastră va demasca dezinteresul.
Îndepărtând egoismul în dreptul nostru şi aparent încurajându-l în dreptul partenerului de discuţie va avea loc molipsirea cu altruism şi empatie şi astfel va rezulta reînvierea firii dumnezeieşti şi îngroparea  încetul cu încetul a celei pământeşti. Te provoc să încerci! Vei fi uimit de rezultate!

Laura Manuela Şteţco

Devotional 04 aprilie 2015

Ieşirea din anonimat

Dacă mărturiseşti deci cu gura ta pe Isus ca Domn şi dacă crezi în inima ta că Dumnezeu L-a înviat din morţi, vei fi mântuit. (Romani 10:9)

Nu suntem uşor de intimidat, nu batem în retragere şi în nici un caz nu predăm armele… Suntem de neclintit! Chiar şi atunci când speranţele noastre sunt năruite de cruda realitate şi trebuie să predăm armele în faţa evidenţei, nu înseamnă decât că am pierdut o bătălie, nu războiul… Cruda realitate ne arată că nu cedăm în faţa “inamicului” de frică să nu fim umiliţi. Şi atunci, decât să riscăm eşecul, mai bine îndurăm duritatea războiului şi strategiile necesare lui.
Întotdeauna m-am întrebat: oare de ce nu ne plac lucrurile simple? De ce trebuie să complicăm viaţa? De ce avem nevoie de atâtea strategii, jocuri, tehnici, diplomaţie şi subtilitate? Probabil că nu ar mai avea acelaşi farmec, mi-aţi răspunde…sau probabil că lucrurile care sunt obţinute cu greu sunt preţuite mai mult. Şi poate chiar aşa e. Cu toate acestea, de câte ori nu ne-am pus problema că ar fi mult mai indicat ceva simplu, ceva de genu: calea spre inima mea e să faci totul şi să nu spui nimic; fără strategie, fără negociere, fără minciună.; să fii tu însuţi şi să mă iei!
Cum ar arăta viaţa dacă ne-am exprima fără să ne întrebam ce crede celălalt, fără să fim jenaţi că am putea face vreo gafă, fără să acordăm atenţie părerii majorităţii, ci pur şi simplu să ne manifestăm aşa cum simţim? O expresivitate care te-ar face să zâmbeşti nu doar cu faţa, ci şi cu mintea şi chiar cu ficatul tău.  Nu-i aşa că ar fi interesant? Dar reţinerea noastră de la expresivitate şi creativitate are la baza două posibile cauze: conformismul şi stima de sine scăzută. Societatea  în care trăim ne crează nişte tipare, ne încadrează în nişte şabloane, inhibându-ne astfel inspiraţia şi capcitatea de gândire. Suntem de multe ori asemenea unor roboţi comandati de tendinţele actuale în: modă, comunicare, relaţionare, spiritualitate – sau lipsa ei. Studiind viaţa geniilor vom putea observa că aceştia nu s-au conformat stilului de viaţă impus de societatea contemporană lor, ci s-au ridicat mai presus de limite, au spart şabloanele şi stereotipurile şi au dat frâu liber creativităţii. Fără a pretinde aprecierea celorlalţi, fără a cere aplauze, pur şi simplu având simţământul că sunt neînţeleşi, dar măcar ies din mediocritate.
Şi această putere de a înainta cu ideile tale atunci când nu ai aprobarea mulţimii zgomotoase şi agasante vine dintr-o mulţumire de sine, dintr-o împăcare cu tine însuţi şi dintr-o pace interioară. Toate date de o stimă de sine suficient de echilibrată încât să nu depindă de reacţiile semenilor. Aceasta se formează în funcţie de ceea ce crezi despre tine însuţi si implicit în funcţie de cum te percep ceilalţi şi în funcţie de feedback-urile pe care ţi le dau comportamentului tau. Deci paradoxal stima de sine se formează în functţe de ce cred alţii despre tine şi cu toate acestea nu trebuie să depindă de asta, pentru că altfel ajungi să fii manipulat de un simplu compliment şi să te simti dator atunci cand ţi se oferă un banal zâmbet.
Ce-ar fi dacă ar fi mai multă originalitate în acţiunile noastre şi  nu să dăm instantaneu copy-paste când cel de lângă noi face un pas pentru ca să ne privească apoi cu superioritate observând că am plagiat? Viaţa ar fi mai colorată dacă am comunica fiecare în stilul nostru şi nu cum o cere internetul; dacă am avea relaţii după propria gândire şi nu după cum vedem pe facebook şi dacă spiritualitatea noastră nu s-ar rezuma la un status cu text biblic. Fără strategie şi totuşi cu creativitate, fără negociere şi totuşi gândind intens, fără minciună şi totuşi cu discreţie… Dumnezeu vrea să te înveţe limbajul cerului, vrea să-ţi scrie povestea de dragoste într-un mod inedit şi doreşte să ai o relaţie cu El caracterizată de creativitate. Dă-I creionul şi uită de limitele posibilului, căci vei înainta cu repeziciune spre imposibil!

Laura Manuela Şteţco

Devotional 03 Aprilie 2015

Disecţie pe… dragoste

 Ci voi veţi primi o putere, când Se va coborî Duhul Sfânt peste voi, şi-Mi veţi fi martori în Ierusalim, în toată Iudeea, în Samaria şi până la marginile pământului. (Faptele Apostolilor 1:8)

“Fii liniştit… dacă ai inima sfâşiată, înseamnă că ai încercat ceva.”(autor necunoscut) Cu toţii trecem pe la zidul plângerii cel puţin o dată în viaţă întrebându-ne cu ce am greşit, ce n-a mers, ce-a lipsit?…
Conform dr-ului Robert Sternberg, profesor de psihologie la Universitatea Tufts, din Boston, USA, fiecare dintre noi avem câte un scenariu privind povestea noastră de dragoste. Unii ar putea să vadă povestea lui ca un basm în care lucrurile să fie roz, să existe un prinţ şi o prinţesa, foarte multă politeţe şi bunătate şi fiecare să fie tratat cu respect. Alţii privesc dragostea ca pe o afacere în care au drept priorităţi stabilitatea financiară, muncă, treburile casnice şi alte activităţi care ţin de bunul mers la casei. Există şi o anumită categorie care vede viaţa de familie ca pe ceva horror: ceartă, neînţelegeri, existenţa unuia care terorizează şi a unei victime. Frustrarile intervin atunci când partenerii vin cu scenarii diferite şi fiecare se aşteaptă ca lucrurile să se desfaşoare aşa cum el îşi imaginează. Indicat e ca să se cunoască dinainte scenariile fiecaruia şi să se aleagă şi pe criteriul acesta. Dacă însă există alte lucruri mai importante de care ţinem cont sau pur şi simplu nu am stiut de acest aspect, e important cel puţin să conştientizăm faptul că scenariul nostru ar putea să difere de al celuilalt şi să fim dispuşi să ajungem la o cale de mijloc.
Mai mult decât atât, specialistul enumeră trei elemente importante ale unei relaţii: intimitatea, pasiunea şi angajamentul. Atunci când ne bazăm relaţia doar pe intimidate, va rezulta o relaţie de prietenie. În momentul în care ne axăm doar pe pasiune, vom avea parte de infatuare. Dacă alegem doar angajamentul va rezulta o dragoste goală. Diferitele combinaţii ale acestor elemente dau la rândul lor diferite tipuri de relaţii. Intimitatea şi pasiunea formează dragostea romantică. Intimitatea şi angajamentul formează o dragoste de tip parteneriat. Pasiunea plus angajamentul au ca rezultat dragostea iraţională. Cum bine observăm, ideal e o combinaţie a celor trei elemente pentru ca să avem parte de o dragoste completă, o dragoste care să întrunească toate caracteristicile necesare pentru a rezista testului timpului. E nevoie de pasiune pentru ca dragostea să fie magică, să trezească sentimente care să te învăluie; să simţi că nu poţi trăi fără celălat, un sentiment de dependenţă. Intimitatea înseamnă cât de apropiat sau de legat te simţi de celălalt, câtă încredere ai în el, cu alte cuvinte este un simţământ de prietenie. Angajamentul reprezintă simţământul că această relaţie este de lungă durată, că ai nevoie de celălalt indiferent ce se întâmplă pe termen lung; că vei rămâne alături de el la bine şi la rău.
Dragostea poate că nu e ceea ce face ca lumea să se mişte, dar poate că merită parcurgerea drumului…

Laura Manuela Şteţco

Devotional 02 Aprilie 2015

Nu doar alături, ci … împreună!

Cereţi, şi vi se va da; căutaţi şi veţi găsi; bateţi, şi vi se va deschide. (Matei 7:7)

În 1912, D-na Straus şi soţul ei se aflau pasageri pe Titanic, în acea călătorie tragică. Nu au fost multe femei care s-au scufundat împreună cu vaporul, dar D-na Straus a fost una din acele puţine femei care nu au supravieţuit, dintr-un motiv foarte simplu – nu s-a împăcat cu gândul să-şi părăsească soţul.
Iată ce povesteşte după ce a fost salvată Mabel Bird, camerista D-nei Straus, care a supravieţuit dezastrului: „       Când vasul Titanic a început să se scufunde, femeile şi copii au fost primii evacuaţi în bărcile de salvare. Dacă n-arfi fost ei, eu m-aş fi înecat. M-am suit în cea de-a patra sau a cincea barcă …. Apoi D-l Straus a implorat-o pe D-na Straus să se urce şi ea în barcă împreună cu camerista ei şi cu ceilalţi. D-na Straus făcuse deja gestul să se urce în barca. Era cu un picior pe vas şi cu unul pe barcă, dar deodată se răzgândi, se răsuci şi păşi din nou pe puntea vaporului care se scufunda”.
„ Te rog draga mea urcă-te în barcă!” o ruga soţul ei. D-na Straus privii în ochii omului alături de care îşi petrecuse cea mai mare parte din viaţă, ai omului care îi era cel mai bun prieten, îl apucă şi-i zise: „Nu. Nu mă urc în barcă. Am fost împreună atâţia ani. Nu te părăsesc. Unde mergi tu, merg şi eu ” “. Ultima dată au fost văzuţi pe punte, se ţineau de mână în timp ce vaporul se scufunda.
Aşadar nu doar alături, ci împreună: la bucurie, la necaz, şi mai presus de orice împreună la mântuire, Cum este posibil? Lăsaţi-l pe Isus să meargă împreună cu voi.

Laura Manuela Şteţco

Devotional 01 Aprilie 2015

Aparenta libertate

El m-a scos la loc larg şi m-a scăpat, pentru că mă iubeşte. (Psalmii 18:19)

 

„Ai grijă că sentimentele, ca gândurile, ca acţiunile fiecărei ore să fie pure şi adevărate. Apoi şi viaţa ta va fi la fel.” (Henry Ward Beecher)
În fiecare dimineata când ma trezesc în acest pat mare, în aceasta camera care este a mea şi totusi nu este, incerc să recunosc locul. M-am obisnuit asa de mult cu patul în care dormeam de la 2 ani încât acesta, chiar dacă e mai mare şi mai confortabil, este cumva strain şi neprietenos. Ma trezesc şi imi dau seama ca sunt la inceputul vietii mele, un inceput premeditat şi ne-natural, în care rutina nu exista inca şi care imi ofera o mare capcana şi oportunitate în acelasi timp: să fiu altfel decat eram saptamana trecuta. Aici pot manca orice, căci nu stie nimeni dacă am vreo suferinta sau anumite restrictii în dieta. Aici pot imbraca orice şi pot cumpara orice fel de haine, mai colorate, casual, mai comode, căci sifonierul meu e departe, iar puţinele haine pe care le am cu mine de-abia dacă imi ajung pentru 3 saptamani. Aici pot vorbi despre ce vreau sau pot tacea în timpul meu liber, pentru ca nimeni din oamenii noi pe care ii intalnesc nu cunoaste cine sunt. Aici pot iesi din casa chiar dupa ora 22, pentru ca este inca lumina şi oameni multi pe strazi.
Toate astea reprezinta insa o libertate aparenta, pentru ca este libertatea de a fi altcineva, nu Denisa. Nici nu mi-ar placea să imbrac, să spun, să mananc, să fac lucruri care sunt diferite de ceea ce am fost invatata, educata să fac. Pentru ca, mai presus de biroul şi firma carora le apartin, am un nume de familie şi o nationalitate ce nu pot fi sterse. E posibil ca eu să fiu singura romanca pe care unii o cunosc, singura absolventa a 2 facultati, singura persoana din estul Europei (desi Romania este în centru, dar în fine). Ce parere, ce imagine, ce ramane acestor oameni din intalnirea cu mine? Ca sunt superficiala? Ca ma intereseaza mai mult ce port decat cum ma port? Ca sunt dezlanata, dezorientata, o oaie ratacita sau o persoana cu capul pe umeri care merita să bata mii de kilometri ca să faca într-un birou munca pe care nu o poate face altcineva de aici?
Asadar, dupa toate aceste ganduri pe care le-am schimbat intr-o conversatie recenta cu mine, m-am decis să ma trezesc impreuna cu soarele şi sa-i multumesc ca nici astazi nu ploua (se pare ca am adus vremea buna pe aici, dupa ce a fost soare atatea zile la rand). să ma bucur ca ma pot ruga în limba mea, intr-o tara ca nu alunga crestinii, nici nu ii prigoneste. să ma caut, să ma conduc unde trebuie, să ma sfatuiesc, să am grija de mine, să ajut pe altii, dar să nu ma las trasa înapoi de dorintele egoiste ale altora. să respect toate fiintele pe care le intalnesc, fie trandafirii salbatici din bucataria mea, fie indienii cu multi copii de la coltul cartierului, fie pasarea gri care imi canta la geamul din biroul meu din când în cand. să iubesc teii de pe strada mea pentru ca-mi amintesc de acasa. să nu rad de nimeni, să nu dezonorez, să nu cert, să nu intrerup, mai ales aici, mai ales acum. să încep să ma iert pentru ca am plecat asa departe şi să incerc să fac totul pentru a-mi indeplini misiunea pe care o am aici, cât mai eficient şi mai productiv.
Si oare ce inseamna toate acestea decat dorintele pe care şi le pune orice om, în orice loc, în fiecare dimineata, pentru ca viata lui să aiba sens? Oricand intalnim oameni noi fata de care putem fi oricum, dar alegem să respectam un anume cod, o anume etica, dupa cum am fost plasmuiti de parinti, de Dumnezeu, de prietenii cei mai dragi, de viata pe care am trait-o până acum. şi ce pate fi mai curat decat o viata traita responsabil, chiar şi atunci când pare ca nimeni nu te vede?

Denisa Stamate